NUMARUL
197-198
Se cunoaște că, în ultima perioadă, dezbaterile din țări membre ale Uniunii Europene au abordat ...
Ca în fiecare an, în luna decembrie sunt comemorate victimele Revoluției din 1989: aproape 1.000 ...
După 1989, am avut surpriza ca în România să izbucnească uitatele conflicte inter-etnice. Nu știam ...
- spre Vest sau spre Est? - Au trecut mai bine de șase luni de la ...
Reprezentant al unei biserici străvechi, Preafericitul Părinte Neofit, Patriarhul Bulgariei, figurează printre liderii religioși importanți ...
Republica Populară Chineză, țara cea mai populată din lume, și Federația Rusă, țara de pe ...
Africa a încetat de mai multe decenii să fie „continentul sărăciei”, iar marile puteri ale ...
Schimbarea numelui țării este un proces complicat atât intern, cât și la nivel internațional. De ...
În fiecare an, în toată lumea se înregistrează peste un miliard de călătorii în străinătate. ...
Institutul Cultural Turc „Yunus Emre” a aniversat zece ani de la înființare în România. Cu ...
Limbajul diplomatic al celor aflați la putere suportă tranziții ciudate atunci când este vorba despre ...
Complexul comercial „Dragonul roșu”, din cadrul „NIRO Investment Group”, a lansat o nouă campanie umanitară ...

Articole din categoria ‘Eveniment editorial’

Miracolul lui „Carol Roman”

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Miracolul lui „Carol Roman”

De mai bine de o jumătate de secol, Carol Roman îşi distribuie creaţia prin tot felul de jurnale, după care, precum un bun gospodar, o culege şi o cerne între coperţile câte unei cărţi.

În acest fel el dovedeşte că efemeritatea articolului de ziar poate căpăta contracarată, căpătând greutate şi perenitate atunci când e adăpostită într-un volum.

Coperta MIRACOLECarol Roman este jurnalistul care duce mereu în cârcă scriitorul. El nu crează cu resemnarea celui care acceptă fatalitatea dizolvării paginii de ziar în neantul informaţional. El scrie cu un ochi la actualitate şi cu altul la eternitate, fără ca acest „strabism” să pricinuiască vreo vătămare a acestui simţ fundamental. Creierul său setat pe acest dualism îl ajută să selecteze, din noianul de amănunte, pe cele cu adevărat semnificative. Şi pe care le dezvoltă că măiestria depusă încă de pe când ucenicea în ale găzetăriei cu cărţile lui Zoscinko, Romanov şi Ilf&Petrov sub pernă. Pentru că de acolo, de la acel miracol “proletcultist” al gazetăriei literare îşi trage el seva creaţiei umoristico-satirice, a cărei vână transpare din mai fiecare text.

Cu „Miracole – Carte de râs, de ei şi de noi”, recent apărut, Carol Roman pune în circulaţie cel de-al zecelea volum încredinţat tiparului în ultimii ani. Doar 68 dintre sutele de texte semnate în felurite publicaţii în acest interval au primit paşaport pentru „eternitatea” raftului de bibliotecă, într-o selecţie pe cât de inspirată, pe atât de sugestivă. Carol Roman cultivă cu nedisimulată plăcere paradoxul, alăturarea şocantă de termeni, ironia fină şi aparenta obiectivitate în tratarea unor fragmente existenţiale în care întâmplarea – şi poate nu doar ea – presară doza de savoare ce face din aceste clipe de viaţă, episoade memorabile.

Ceea ce mi se pare extrem de particular şi valoros în scriitura lui Carol Roman este, însă, absenţa violenţei şi a veninului ce impregnează opera perisabilă a multor contemporani. El este atent la derapajele actualităţii, le sancţionează ca un agent de circulaţie exigent, fără să le transforme în instrumente de eradicare a “pacientului”.

În asta constă şi valoarea exemplară a abordărilor sale în care îmbină decent satira cu autoironia, cu convingerea că nimeni nu e mai presus – sau mai prejos – de ridicol.

Miracolele lui Carol Roman – fie că se numesc „Dilema producătorului de izmene”,Bun venit, frate extraterestru” sau „Ioane, vrei să fii nevasta mea?” – se citesc cu uşurinţă şi se asumă cu voioşie de către lectorul care nu a pierdut nici obişnuinţa şi nici plăcerea de a ţine o carte în mână.

P.S. N-am nici o îndoială că succesul acestei cărţi se va datora, într-o apreciabilă măsură şi inspiratei ilustraţii, în legătură cu care îmi permit să nu insist.