NUMARUL
203-204
Odată cu sosirea lunii martie, prin tradiție, chipul femeii, în diferitele sale ipostaze, revine în ...
Excentricul, dar experimentatul fost președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, vorbea mai anii trecuți de ...
Viața politică din Republica Moldova dă semne tot mai evidente că a intrat deja în ...
Poveștile din copilărie, auzite de la părinți sau bunici, sunt mereu o carte de istorie ...
Din perspectiva adevărului istoric, domnia principelui român Vlad Țepeș este departe de poveștile personajului de ...
I. De la lampa cu gaz la John D. Rockefeller   Rege printre combustibili, petrolul încă face ...
De-a lungul timpului, exilul s-a perpetuat ca fiind una dintre cele mai aspre sentințe, cu ...

Articole din categoria ‘Efigii’

Vlad Țepeș. O istorie deturnată

Reporter: editura April - 17 - 2020 Comments Off on Vlad Țepeș. O istorie deturnată
Din perspectiva adevărului istoric, domnia principelui român Vlad Țepeș este departe de poveștile personajului de ficțiune literară asociat turistic imaginii sale.
 

Vlad Tepes

Vlad Țepeș a domnit în Țara Românească între anii 1456-1462 și în anul 1474. Era fiul lui Vlad Dracul și nepot al marelui domnitor Mircea cel Bătrân. Istoria Evului Mediu îl apreciază pe Vlad Țepeș ca pe unul dintre cei mai abili conducători militari ai epocii și o pavăză a creștinătății, împreună cu renumiții săi contemporani Ștefan cel Mare și Iancu de Hunedoara, atunci voievodul român al Transilvaniei, într-o perioadă neagră pentru întreaga creștinătate, când turcii cuceriseră Constantinopolul, ultimul bastion al Bizanțului.*


Vlad Țepeș s-a rermarcat printr-o domnie autoritară, menită să pună capăt comploturilor marii boierimi, care era dispusă să accepte vasalitatea față de turci. În acest context, a impus pedepse aspre, inclusiv renumita tragere în țeapă în public, pentru hoți și a încercat să reglementeze comerțul, dorind să devină profitabil pentru principatul său. Ordinea internă pe care reușise s-o instaureze Vlad Țepeș era atât de pregnantă, încât se afirmă că pe vremea domniei sale „se putea lăsa o pungă cu galbeni și în mijlocul drumului, că n-o fura nimeni”

Domnitorul român s-a remarcat în epocă și grație unor succese militare notabile. În iarna anului 1461, cu o mică oaste de mercenari și de țărani, a nimicit trupele turcești din garnizoanele de la Dunăre, determinându-l pe sultanul Mahomed al II-lea să se îndrepte împotriva domnului român cu ceea ce cronicarii au numit „cea mai puternică armată de la cucerirea Constantinopolului”. Vlad Țepeș a aplicat tactici de gherilă, obținând victorii repetate în bătălii de uzură, care s-au prelungit până în toamna anului următor, când sultanul cuceritor al Constantinopolului a fost nevoit să se retragă, învins de domnitorul valah. 

Adevărul istoric este că domnitorul român Vlad Țepeș a fost un principe respectat, evlavios, ctitorind construcția mai multor biserici, între care și cea de pe o insulă a Lacului Snagov sau Mănăstirea Comana, din Giurgiu, unde se află și mormântul său. Și istoria Bucureștilor este strâns legată de numele acestui domnitor, orașul fiind pomenit pentru prima dată cu acest nume într-un hrisov semnat de Vlad Țepeș la 20 septembrie 1459 și care este considerat prima atestare documentară a Capitalei României. 

Și totuși, toate aceste adevăruri au fost ignorate câteva secole mai târziu după domnia lui Țepeș, când un scriitor irlandez scria o carte inspirată din relatări ungurești, plăsmuind un personaj imaginar, un prototip de vampir cu care s-a acoperit complet imaginea temutului domnitor român. Acest roman de ficțiune nu are nimic de-a face cu adevărata biografie a lui Vlad Țepeș, un justițiar renumit, dar în același timp un prinț capabil, patriot, un excelent conducător militar și un lider preocupat de bunăstarea supușilor. De altfel, politicile sale interne de stârpire a hoției au rămas în istoria națională ca o autentică luptă anticorupție, iar faptul că a ținut piept marelui sultan al timpului l-a înscris peste veacuri pe principele român ca pe unul dintre apărătorii creștinătății, fapt consemnat ca atare de sursele istorice și documentare avizate ale epocii. 
 
 


*„Nobilimea la români” (Victor Botez, Corneliu Radeș)

Savantul român Henri Coandă

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Savantul român Henri Coandă
Avem cu ce ne mândri de-a pururi

Am avut șansa de a-l fi cunoscut mai îndeaproape, prin anii 1969-1970, pe renumitul savant român Henri Coandă, (după cum îi plăcea să sublinieze ori de câte ori avea ocazia), atât în zilele întoarcerii sale din Anglia, cât și după aceea. 

La sosirea in Bucuresti – 1967 (Agerpres)

L-am vizitat adesea în casa sa, la care ținea extrem de mult, situată vizavi de Hotelul Minerva. Avea satisfacția că îi fuseseră recunoscute profundele sale cunoștințe, fiind numit chiar director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST). Strădaniiile sale au fost apreciate și în anul următor, când devenea membru al Academiei Române. 


A avut și zile grele, de mari frământări, deoarece i se făcuseră o seamă de promisiuni, dar, odată cu stabilirea sa în București, treptat, a început să fie tratat cu o oarecare indiferență, care l-a durut și despre care mi-a vorbit adesea. Savantul năzuia spre o deschidere amplă: în acele zile i se promisese și pregătea înființarea unui „Institut al inteligenței românești”, pentru care s-a zbătut mult, fiind susținut de oameni de cultură, artiști, profesori, academicieni, care îl vizitau în toate orele zilei. 

Henri Coandă

Se fălea cu înaintașii săi celebri, proveniți din țară, despre care mi-a relatat cu multă căldură și dăruire, în cursul unor convorbiri consemnate ulterior în interviuri publicate în presa română a acelor timpuri. Îmi vorbea cu patos despre inginerul Gogu Constantinescu, Traian Vuia și Aurel Vlaicu. În cortegiul evocărilor a intrat și renumitul inginer Anghel Saligny, făuritor al sistemului de poduri metalice de peste Dunăre și Borcea, precum și inițiator al reașezării, pe baze moderne, a Portului Constanța. Au fost evocați, printre alții, și prietenul său de faimă mondială, M. Costiescu-Ghica, scriitor, matematician, inginer şi istoric, matematicienii Gh. Bothezatu, Serghiescu. Își amintea și de sensibila poetă care a fost Elena Văcărescu, care a desfășurat o susținută muncă în diplomație, la Liga Națiunilor, la Geneva, alături de marele diplomat român Nicolae Titulescu. Îmi vorbea cu căldură și despre genialul Brâncuși, despre doctorul Gheorghe Marinescu, întemeietorul școlii românești de neurologie, despre ilustrul sociolog Dimitrie Gusti sau despre gigantul Nicolae Iorga.


Coandă avea mulți prieteni, admiratori, emuli. Într-o bună zi a consimțit și mi-a scris „Un punct de vedere” pentru ediția a II-a a anchetei mele internaționale „Printre laureații Premiului Nobel”. Textul său era frumos, inteligent, dar… șopârlos. Deși Ceaușescu îl onorase pe ilustrul Coandă, britanicul din el, obiectiv, gen BBC, nu se astâmpărase și umblase, între cuvintele sale, la sfânta aluzie. Nu suporta grandomania și, în genere, orice exagerare ce însemna pentru domnia sa „o abatere gravă și necuviincioasă de la normalitate”. Ce scria savantul la sfârșitul prefeței pentru amintitul volum: „Fiecare epocă își alege celebritatea sa. Dacă aceasta este legată de vreo dezlegare a unei enigme a naturii, atunci este normal să se ivească publicitatea, pentru a o împărtăși omenirii. Dar nu trebuie să se abuzeze de publicitate”. Asemenea cuvinte lansate în plină epocă de preamărire și de cult al personalității cădeau greu, puteau aduce mari necazuri. Din fericire, directorul editurii, sesizat de subalterni, a consimțit să publice integral textul inclus și manuscrisul lui Coandă. 

Astăzi, principala poartă aerienă de intrare în țara noastră se numește Aeroportul Internațional Henri Coandă. Savantul a plecat dintre noi la vârsta de 86 de ani, în toamna anului 1972, iar rândurile sale evocate ni-l amintesc așa cum a fost, un reputat om de știință, o personalitate apreciată internațional, un gânditor curajos, sensibil, iubitor al meleagurilor străbune. 
 

Carol Roman

Diplomați români de renume

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Diplomați români de renume

De-a lungul timpului, România a dat diplomației nume de referință în materie, personalități care au contribuit decisiv la edificarea și dezvoltarea politicii externe românești. 

Constantin Cantacuzino

Istoria fastă a diplomației românești de cel mai înalt nivel are rădăcini în Evul mediu, când la București a funcționat, în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, un cabinet diplomatic remarcabil, care a permis relații strânse cu principalele capitale europene — Viena, Paris, Veneția, Moscova, Roma, Cracovia, Constantinopol ș.a. Voievodul muntean a avut alături agenți diplomatici care să reprezinte interesele țării la curțile străine, precum Gheorghe Castriotul, David Corbea și Teodor Corbea (trimiși în Rusia), învățatul Nicolae Comnen Papadopol (trimis pe lângă Papa Clement al XI-lea). Per ansamblu, Curtea domnească din București a concentrat în acele vremuri cea mai intensă activitate diplomatică din Europa de sud-est, cu stolnicul Constantin Cantacuzino dirijând corespondența domnului român cu suveranii creștini.  

Ion Ghica

Tradiția diplomatică românească a continuat și înregistra, la mijlocul secolului al XIX-lea, o altă personalitate notabilă: Ion Ghica (1816-1897). Revoluționar pașoptist, prinț, politician și diplomat, acesta are meritul de a fi pledat cauza unirii românilor de la Constantinopol până la Londra. Cariera sa diplomatică include un post foarte important, acela de reprezentant al statului la Londra, unde a activat în interesul României aproape un deceniu.  

Aceeași perioadă istorică remarcabilă pentru devenirea statului roman modern evidențiază și cariera diplomatică a lui Vasile Alecsandri (1821–1890). După alegerea şi la Bucureşti, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn şi al Ţării Româneşti, dubla alegere trebuia susținută ardent și confirmată printr-un lobby de succes la nivelul marilor puteri europene.

Vasile Alecsandri

Poetul Alecsandri a fost mandatat să susțină interesele României în Franţa, Sardinia şi Anglia. Misiunea nu era una ușoară, în special în cel din urmă caz, și în plus, în acele timpuri, cheltuielile menținerii unei Ambasade reveneau diplomaților, nu statului. „Eu însumi, părăsind cîmpul înflorit al literaturei şi aruncîndu-mă în torentul politic, îmi culcasem muza în fundul unui portofoliu ministerial şi o acoperisem cu un teanc de hîrtii oficiale, de memuare, de note consulare etc. etc.”, scria poetul două decenii mai târziu, după ce slujise cu aplomb diplomația românească, în special în capitala Franței, unde a obținut recunoașterea dublei alegeri a lui Cuza și de unde a lucrat cu folos pentru același lucru și în cazul Angliei, precum și al italienilor din Torino. De menționat faptul că noul stat naţional a trimis reprezentanţi în tot vestul Europei – Ludovic Steege la Berlin şi Viena, Ştefan Golescu la Berlin şi Paris, prinţul Obolenski, un apropiat al domnitorului, la Petersburg.  

Mihail Kogălniceanu

Un alt apropiat al lui Cuza, marele om de stat Mihail Kogălniceanu (1817-1891) a manifestat preocupare pentru diplomație încă din tinerețe. Mult mai târziu, însă, în 1880, cu anvergura demnitarului de rang înalt, avea să sosească în capitala Franței ca primul ministru plenipotențiar al României la Paris. Activitatea sa în prima legație a țării într-unul din cele mai importante puncte ale politicii externe românești și-a păstrat o mare însemnătate, pe care revista noastră a detaliat-o într-un amplu material dedicat personalității lui Kogălniceanu.  

În zorii secolului XX se remarca în arealul diplomatic Dumitru (Take) Ionescu (1858-1922), renumit în epocă pentru abnegaţia pusă în slujba interesului naţional.

Take Ionescu

Take Ionescu a susținut din tinerețe, constant, idealul de unitate al poporului român. Remarcabilă rămâne în istoria politicii externe româneşti activitatea diplomatică depusă de Take Ionescu pentru întemeierea „Micii Înţelegeri”, prima alianţa defensivă regională cu participarea unor state din Europa Centrală şi Balcani. Cheia de boltă a activității diplomatice remarcabile a lui Take Ionescu o reprezintă Tratatul de la Versailles şi implicit asigurarea securităţii frontierelor naţionale ale statelor mici şi mijlocii din Europa centrală şi de sud – est. Pe parcursul carierei sale de excepție, omul de stat român s–a deplasat în numeroase rânduri în capitalele marilor ţări europene pentru a pleda cauza României.  

Nicolae Titulescu

La loc de frunte în galeria marilor diplomați români se află, fără îndoială, Nicolae Titulescu (1882-1941). În perioada 1928-1936, a fost de mai multe ori ministru de Externe al României, iar începând cu anul 1921 a fost ca delegat țării noastre la „Liga Naţiunilor” (predecesoare a ONU), fiind ales de două ori preşedinte al organizaţiei. Patriot fără preget și diplomat cu însușiri de excepție, a fost promotor al păcii și dialogului în vremea ascensiunii nazismului, pe care l-a prevăzut printre primii, fiind conștient, totodată, și de pericolul de la est pentru România: URSS. Încercările sale de a securiza situația țării în vremuri crâncene au fost concretizate, printre altele, în două alianţe regionale, din care România a făcut parte: „Mica Antanta” şi „Înţelegerea Balcanică”. Anvergura pesonalității sale i-a adus și multe riscuri. În cartea „Douăzeci de ani de tensiuni diplomatice”, apărută la Paris în 1958, jurnalista franceză Genevieve Tabouis dezvăluie că, „în momentul când Hitler şi-a dat seama ce obstacol major îl reprezintă Nicolae Titulescu pentru planurile sale, a hotărât să-l înlăture”. De altfel, cariera sa impresionantă și susținerea pe tot parcursul vieții a intereselor României au fost obiectul mai multor articole publicate în paginile revistei noastre.  

Printre reprezentanții de frunte ai politicii externe românești mai pot fi amintiți Constantin Argetoianu, Lucian Blaga, Neagu Djuvara, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu, Tudor Vianu, Duiliu Zamfirescu, Mircea Malița ș.a. Epocă după epocă, diplomația românească a continuat o tradiție de excepție prin personalități remarcabile, ivite în mod fericit de fiecare dată când istoria punea România în situația de a avea nevoie de viziune în diplomație. 

Despre eforturile şi performanţele politicii externe româneşti, revista „Balcanii şi Europa” va publica o serie de articole prilejuite de prestigioase apariţii editoriale, sprijinite de-a lungul anilor de „NIRO Investment Group”. 


* Grigore Gafencu – „Preliminariile războiului în Est. De la Acordul de la Moscova (23 august 1939) până la ostilităţile din Rusia (22 iunie 1941)” 

 

Mihail Kogălniceanu: un ctitor al României moderne

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Mihail Kogălniceanu: un ctitor al României moderne

 

Cu 125 de ani în urmă, la 20 iunie 1891, se stingea din viaţă unul dintre cei mai străluciţi oameni de stat şi istorici ai României: Mihail Kogălniceanu. Figura sa a rămas emblematică pentru România modernă, mai ales datorită asocierii lui Kogălniceanu cu domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza.

KogalniceanuNenumărate detalii pledează unanim în favoarea originalităţii creative, atât intelectuale, cât şi politice, a lui Mihail Kogălniceanu, cel care, la o mai atentă scrutare, se dovedeşte a fi fost mult mai mult decât un mare om de stat – ministru de Interne şi de Externe, preşedinte al Consiliului de Miniştri; a fost şi un reputat istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, preşedinte al Academiei Române, aşadar un mare om de cultură al epocii. Din toate aceste motive, personalitatea lui merită pe deplin atenţia posterităţii.

Mihail Kogălniceanu s-a născut la 6 septembrie 1817, la Iaşi. Şi-a făcut studiile deopotrivă în ţară şi în străinătate. Influenţat de marele istoric german Leopold von Ranke şi de Alexander von Humboldt, a publicat încă din tinereţe lucrări de prezentare ale Moldovei şi Munteniei, o monografie despre Limba si literatura română, o Istorie a Valahiei, a Moldovei şi a valahilor transdanubieni, precum şi prima lucrare ştiinţifică asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor. Revenit în ţară, a continuat să desfăşoare o bogată activitate cultural-ştiinţifică, din care menţionăm repere ca editarea în colecţia „Arhiva istorică” a celor şase volume din „Letopiseţele Valahiei şi Moldovei”, fondarea revistei „Dacia Literară”, remarcându-se, în acelaşi timp, ca un profesor strălucit la Academia Mihăileană din Iaşi.

Susţinător înflăcărat al unionismului, înfiinţează ziarul „Steaua Dunării”, este printre iniţiatorii constituirii „Societăţii Unirea” (25 mai 1856) şi ai Comitetului Central al Unirii de la Iaşi. Începea o carieră politică de marcă, ce l-a plasat printre cei mai străluciţi demnitari ai statului român modern. În Divanul ad-hoc al Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi şi se remarcă pentru calităţile sale oratorice şi politice. La 5 ianuarie 1859, în şedinţa istorică a Adunării Elective din Moldova, pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza, declarând: „După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul. (…) Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă – om nou”.

Medalie Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu

Medalie Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu

Membru al Comisiei Centrale de la Focşani (14 martie 1859), apoi preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi, Kogălniceanu devine foarte apropiat de Cuza, având un rol decisiv în conceperea şi adoptarea reformelor care pun temelia statului român modern. Pe 11 octombrie 1863, este numit prim-ministru al României şi joacă un rol capital în formularea şi adoptarea marilor reforme ale vremii – legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia 25% din suprafaţa arabilă a ţării intră în fondul funciar al statului român, legile comunale, prin care administraţia judeţelor şi a comunelor se încredinţa consiliilor alese pe baza votului; în fine, dar nu în ultimul rând, reorganizarea justiţiei, cu judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs, sau legile referitoare la învăţământ. Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor. Dar cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864, care desfiinţa claca, iar sătenii clăcaşi deveneau proprietari liberi, ţăranii primind pământ prin despăgubire, plătit în 15 ani, care nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.

Gruparea lui Mihail Kogălniceanu, liberal-moderată, a jucat un rol esenţial în fondarea Partidului Naţional Liberal. După sfârşitul domniei lui Cuza, marele demnitar, devenit Ministru de Externe, era şi artizanul încheierii Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care prevedea tranzitul trupelor ruseşti pe teritoriul României cu respectarea integrităţii şi a drepturilor politice ale Principatelor Unite. Numele său avea să fie legat pentru totdeauna de Independenţa de stat a României. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor, din 9 mai 1877, Kogălniceanu rostea celebrul discurs ce proclama acest act măreţ: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…. Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”. Pe 10 mai, Independenţa era proclamată şi în Senat, iar declaraţia promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial.

Kogălniceanu ar fi putut să-şi considere încununată opera politică, dar nu a încetat până la sfârşitul vieţii să fie un militant pentru cauza României, susţinându-şi ţara în următorul deceniu, ca primul ministru plenipotentiar al României la Paris, dar şi ca preşedinte al Academiei Române, sub cupola căreia, în 1891, în şedinţa solemnă care celebra 25 de ani de la fondarea acesteia, el rostea discursul „Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţărănimii”, care evoca, într-un adevărat testament politic, cele mai importante reforme la realizarea cărora jucase un rol decisiv, ca mare ctitor al României moderne.

 

Prof. Dr. Zoe Petre

„Ceea ce deosebeşte pe Mihail Kogălniceanu de toţi contemporanii săi e cât de nou şi de viu e astăzi. Nimic în ideile sale nu aparţine unui trecut isprăvit”(Nicolae Iorga)

Avem cu ce ne mândri de-a pururi! – Constantin Brâncuşi – drumul spre esenţe

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Avem cu ce ne mândri de-a pururi! – Constantin Brâncuşi – drumul spre esenţe

Între numele care înseamnă România, oriunde ar fi ele rostite, fără nici o îndoială se află şi cel al lui Constantin Brâncuşi, sculptorul de geniu care s-a născut în urmă cu 140 de ani în Hobiţa Gorjului. Există şi astăzi (din păcate, într-o stare deplorabilă), casa părintească, ilustrând parcă destinul acstui unic artist, universal, dar român prin excelenţă, prin ceea ce a creat, prin felul în care şi-a asumat soarta, prin înţelegerea, dar mai ales prin neînţelegerea cu care a fost privit şi tratat, mai ales de către conaţionalii săi.

Coloana fără sfârşit (Târgu Jiu)

Coloana fără sfârşit (Târgu Jiu)

După ce urmează clasele primare la şcoala din Peştişani, comună din care vine un alt artist al imaginii, marele fotograf Ion Blendea, Constantin Brâncuşi ajunge la Craiova, unde supravieţuieşte lucrând ca băiat de prăvălie ori ucenic. Este traiectul previzibil al multor adolescenţi din epocă, începutul unei biografii uimitoare, cu totul imprevizibile. Viitorul mare sculptor de talie mondială este definitiv conturat prin intrarea sa la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, în acel timp o instituţie de-a dreptul revoluţionară. Vorbim de România Mică, un regat abia întremat, unde concepţia şi starea socială rurală era dominantă şi părea de neschimbat. A ajunge la o şcoală de meserii şi a intra în universul muncii mai mult sau mai puţin industriale era un pas curajos şi fără întoarcere pentru un copil de ţărani, ţăran şi el prin felul de a înţelege lumea. Drumul lui Brâncuşi continuă la Şcoala de Arte din Bucureşti, unde păşeşte în 1902. Deja lumea largă îşi arată orizonturile, iar mintea iscoditoare a artistului începe să desluşească rostul său în acest univers. Execută, în urma unui concurs lansat de un juriu din care făcea parte şi marele medic Gerota, sub îndrumarea căruia realizase un Ecorşeu, studiu anatomic folosit apoi în Şcoala de Medicină românească, un bust al generalului medic Carol Davila. Onorariul pentru acest bust trebuia să-i acopere cheltuielile pentru drumul la Paris. Voia să ajungă acolo pentru a intra în lumea artiştilor modernişti, lume din care ştia că face parte, dar de care se simţea cu totul izolat în primul rând din pricina obtuzităţii celor care trebuiau să-i sprijine creaţia.

„Pasărea măiastră” (expoziţie la Muzeul Guggenheim, 2011)

„Pasărea măiastră” (expoziţie la Muzeul Guggenheim, 2011)

Drumul l-a Paris a fost făcut, dar nu cu trenul, ci pe jos. A plecat pe jos furios şi înnegurat în urma obiecţiilor aduse de membri ai juriului la bustul lui Davila realizat de el. Ba ca avea nasul altfel, ba ca nu semăna întrutotul, ba că… Brâncuşi, care se simţea un artist întreg, ştiind prea bine valoarea lucrărilor sale, a plecat din sala de şedinţă trântind uşa, sprea consternarea profesorului, renunţând astfel la onorariul care i se cuvenea pe drept, ştiind că adevărul său artistic nu va fi înţeles prea uşor de cei care administrau lumea. Nu a fost decât începutul; proiectul lucrării sale în memoria lui Spiru Haret, o anume fântână, a fost respins de comisia oficială. Iar pentru el, copilul de ţăran din Hobiţa, Spiru Haret fusese într-adevăr o anume „fântână”, cea care i-a dat posibilitatea să-şi astâmpere setea de cunoaştere prin exact şcolile ce le întemeiase acesta, cu înălţătorul gând de a moderniza România. Cei care conduceau România atunci – dar şi cei care au condus România mai târziu – n-au înţeles profunzimea sensibilităţii şi complexitatea expresiei prin care Brâncuşi dorea să fie înţeleasă, construită şi interpretată această modernitate. După nesupunerea faţă de juriul Comisiei care îşi dorea un bust conform al medicului Carol Davila, Brâncuşi, după un ocol pe la Hobiţa copilăriei, pleacă literalmente pe jos, aşa cum am punctat, către Viena. După o scurtă perioadă, în care lucrează şi vizitează muzee, pleacă mai departe la Munchen şi de acolo, traversând Bavaria, ajunge în Franţa. Are ghinion – nu singurul din viaţa sa – de o ploaie torenţială care îl prinde pe drum şi care îi provoacă o pneumonie severă. Se adăposteşte la o mănăstire la Luneville, unde stă internat până la vindecare. Slăbit, continuă drumul la Paris cu trenul, încălcîndu-şi astfel hotărârea de a ajunge pe propriile picioare în Oraşul Lumină. Ajuns la Paris, se integrează destul de repede şi de uşor în comunitatea exclusivistă a artiştilor modernişti, geniali, dar săraci. Aşa era şi Brâncuşi, genial, inovator, dar lipsit de mijloace. În 1906 expune deja la celebrul Salon de Toamnă. Începe o perioadă febrilă de creaţie, astfel încât în 1907 scoate la lumină prima versiune a celebrului său „Sărut”. Prietenia sa cu Apollinaire, Leger, Modigliani, Duchamp contribuie enorm la definirea concepţiei sale artistice, la relevarea originalităţii sale, la punerea în evidenţă a zestrei sale de sensibilitate, care nu este alta decât aceea a ţăranului român dintotdeauna. Lucrările sale trezesc interesul în lumea largă, astfel încât, în 1914, deschide o expoziţie la New York, unde este apreciat, se pare, la valoarea sa adevărată, multe sculpturi fiindu-i achiziţionate. Asta nu înseamnă că a fost scutit de conflictele cu obtuzitatea oficialilor. Este celebru procesul său cu Vama USA referitor la calitatea lucrărilor introduse pe teritoriul american. Vama susţinea că sunt simple blocuri de piatră, fără dimensiune artistică, ceea ce însemna o degradare, o scoatere din discuţie a valorii financiare, dar şi plastice, a acestora. Astăzi, lucrările lui Brâncuşi sunt gloria şi onoarea marilor muzee americane ca „Metropolitan Museum” New York, „Guggenheim Gallery” ori „Paul Getty Foundation”, Los Angeles.

Atelierul lui Brâncuşi la Centrul „Georges Pompidou”, Paris

Atelierul lui Brâncuşi la Centrul „Georges Pompidou”, Paris

Recunoaşterea mondială a lui Constantin Brâncuşi, consfinţită de un celebru articol al marelui poet american Ezra Pound, a dus, printre altele, la ridicarea cotei financiare a lucrărilor sale. Asta nu l-a împiedicat pe marele artist să lucreze pentru neamul şi ţara sa. Complexul de la Târgu Jiu, dedicat sutelor de mii de morţi ai Armatei Române din Războiul de Întregire, este, poate, cea mai valoroasă lucrare în aer liber din arta modernă şi contemporană. Simplitatea şi profunzimea simbolurilor, de la Masa Tăcerii la Coloana Infinită, fac din Ansamblul de la Târgu Jiu un monument al recunoştinţei şi al memoriei faţă de toţi cei care şi-au jertfit viaţa pentru România. Obtuzitatea şi reaua-voinţă l-au urmărit chiar şi în această sublimă realizare. De la neglijenţa autorităţilor anilor ’50 la încercările de a distruge Coloana ce irita prin enigmatica sa prezenţă (este cunoscută tentativa de a o dărâma cu un tractor prin mărturia celui care s-a încumetat la o asemenea blasfemie) la aparenta luare în seamă care ascunde o nepăsare funciară (recent s-a trecut la spălarea cu detergenţi a Porţii Sărutului, ceea ce a dus la modificări chimice ale rocii), totul are un climax în refuzul Academiei Române a anilor ’50 de a prelua operele marelui artist, pe care acesta le lăsase prin testament României. Desigur, Franţa a fost mai mult decât încîntată să devină posesoarea unor lucrări de o uriaşă valoare financiară şi de o inestimabilă valoare estetică. Brâncuşi s-a dovedit încă o dată un adevărat ţăran român – patriot adevărat şi neînţeles de mai-marii vremii, în aspiraţiile şi sistemul său de valori şi semne. Nici astăzi Complexul de la Târgu Jiu nu a fost inclus pe lista Monumentelor protejate de către UNESCO. Şi nu pentru că nu ar fi meritat sau nu ar fi fost acceptat, ci pentru că oficialii români îndrituiţi n-au reuşit să ducă la capăt parcursul de acreditare (O, birocraţie!). Se pare că cei zece ani acordaţi s-au scurs. Dacă mai dorim acest lucru, trebuie să o luăm de la capăt! Aceasta este adevărata luptă a lui Brâncuşi cu nepăsarea, neglijenţa compatrioţilor săi, o luptă care va avea cu siguranţă un singur învingător, opera sa, expresie a sensibilităţii şi spiritualităţii ţăranului român! Dar până atunci, mai trece ceva vreme!

În întreaga lume, Brâncuşi este considerat unul dintre fondatorii modernismului artistic, numele său stă alături, strălucind, de nume celebre – Giacometti, Botero, Moore. Este considerat descoperitorul unui nou limbaj artistic şi al unei sensibilităţi artistice care înţelege formele esenţiale şi primordiale, redescoperitorul artei cicladice şi al artei cioplitorilor ţărani din România. A fost un înţelept şi un neobosit căutător al adevărului despre om. Rămâne în urma lui o operă uriaşă, pe cât de echilibrată, pe atât de profundă. Este unul dintre puţinele cazuri de paradox artistic, prin care simplitatea este rezultatul unei intense căutări, al unui extraordinar efort intelectual, al unui talent unic! Între marile nume ale României, cel al lui Constantin Brâncuşi este o stea de cea mai mare magnitudine. Nu ajunge să ne mândrim cu el, trebuie să-l şi înţelegem, doar aşa se va pune capăt unui conflict care durează de prea multă vreme, dintre creaţia sa artistică şi cei care ar fi trebuit să o preia ca pe o moştenire de preţ. Din fericire, Brâncuşi are o imensă capacitate de a aştepta!

Eugen Uricaru 

 


Nota Redacţiei: Sperăm că, în cele din urmă, se va ajunge la o concluzie înţeleaptă în legătură cu păstrarea lucrării „Cuminţenia pământului” în patrimoniul naţional.

Nicolae Bălcescu – realitate şi mit

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Nicolae Bălcescu – realitate şi mit

Una dintre personalităţile istorice cele mai frecvent omagiate în perioada comunistă a fost Nicolae Bălcescu: în 1948, odată cu celebrarea centenarului Revoluţiei paşoptiste, numele lui e dat multor străzi, bulevarde, staţii de tramvai, licee şi şcoli profesionale, chiar şi Colegiulul „Sf. Sava” din Bucureşti. Prezent nu doar în manualele de istorie, ci şi în cele de literatură română, studiat în clase succesive de toţi liceenii patriei, Bălcescu devine şi eroul principal al unor opere literare de mare amploare, cum a fost romanul „Un om între oameni”, al lui Camil Petrescu, precedat de piesa de teatru şi urmat de filmul care îl are drept protagonist pe acelaşi Bălcescu. Corolarul acestei redimensionări a fost prezenţa figurii lui pe bancnotele de 100 lei, astfel că Bălcescu a devenit figura centrală a secolului al XIX-lea şi a luptei de emancipare care i-a dat acestui secol identitatea.

Nicolae Balcescu

Nicolae Balcescu

Imediat după 1989, o mişcare de sens invers, de deconstrucţie a „mitului Bălcescu” a şocat pe unii, a încântat pe alţii şi a suscitat polemici care au depăşit adesea graniţa publicaţiilor de specialitate. Academia de la „Sfântul Sava” şi-a regăsit numele istoric, Bălcescu a cedat locul lui de pe bancnote altor figuri ale Pantheonului naţional şi împarte acum marele bulevard care traversează capitala pornind de la kilometrul 0 cu contemporanul şi comilitonul lui care îi dăduse numele la origine, Ion C. Brătianu.

Ca de fiecare dată când întâlnim o asemenea mişcare în dublu sens, suntem datori să vedem mai întâi cauzele care au putut determina răsturnarea valorilor consacrate. Bălcescu era prezent în literatura istorică şi înainte de instaurarea „dictaturii proletariatului”, ca unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, şi, de asemeni, era menţionat ca unul dintre fondatorii istoriografiei şi publicisticii moderne din secolul XIX. Ceea ce se întâmplă însă din 1948 încolo este singularizarea lui ca epitomă şi protagonist absolut al evenimentelor al căror centenar era acum celebrat. Bălcescu a fost prezentat ca singurul revoluţionar autentic, în vreme ce alţi contemporani fie se dovedesc şovăielnici, fie chiar trădează din interese sau orgoliu cauza Revoluţiei.

Ne putem întreba de ce Bălcescu devine util, în fond, fiindcă moare tânăr, la fatidica vârstă de 33 de ani, în 1852; în contrast cu colegii săi de acţiune revoluţionară, el nu are, din această pricină, prilejul de a deveni din revoluţionar – politician, nu participă la construcţia instituţională a Principatelor Unite şi mai ales a Regatului României, ca Brătienii sau Kogălniceanu, nu fondează nici un partid istoric – este, deci, revoluţionarul în stare pură, cruţat de tarele vieţii politice pe care cei mai mulţi dintre colegii săi de generaţie le suportă. Se adaugă, iniţial, merite de necontestat: insistenţa lui Bălcescu, incontestabilă, pentru emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor, precum şi episodul legat de revoluţia transilvană, când el încearcă să-i aducă spre colaborare pe Iancu şi Kossuth, ceea ce, în primii ani de democraţie populară, servea foarte bine propagandei noului regim. În anii ceauşismului florid, în schimb, rolul esenţial îl joacă opera sa istorică închinată lui Mihai Viteazul, pe care Bălcescu – pe urmele profesorului său de la „Sf. Sava”, Aaron Florian – îl proiectează ca pe cel dintâi erou al unităţii naţionale a românilor.

monedaSă însemne oare toate astea că Bălcescu e doar o figură a imaginarului istoric din ultima jumătate de secol, asemeni busturilor care, de la Dromichetes şi Burebista la Mihai Viteazul însuşi, stabileau în anii lui Ceauşescu canonul istoriei naţionale? Lucrurile sunt mai complicate decât atât. Nicolae Bălcescu nu a fost singurul adevărat revoluţionar de la 1848, dar a fost o personalitate importantă a acestei mişcări decisive pentru intrarea românilor în modernitate; el nu a fost singurul istoric fondator al şcolii moderne de istorie, dar a fost un istoric original, care a deschis calea istoriei sociale a românilor şi a fondat ceea ce putem numi şcoala naţională de istorie. A fost şi un scriitor de talent, consacrând o proză literară vizionară care are incontestabile merite literare; dacă Jules Michelet este şi azi studiat la orele de literatură franceză, Bălcescu merită şi el să fie studiat la orele – câte mai sunt – de literatură română.

Asemeni celor mai mulţi dintre revoluţionarii de la 1848, Nicolae Bălcescu s-a născut – la Bucureşti, la 29 iunie 1819 – într-o familie de mici boieri, cea a pitarului Barbu Bălcescu şi a soţiei acestuia, serdăreasa Zinca Petreasca Bălcescu, proprietari ai unei moşii mici la Bălceşti, în Argeş. Nicolae a avut doi fraţi, implicaţi în Revoluţia de la 1848, şi două surori, dintre care una mai ales i-a fost deosebit de ataşată şi l-a îngrijit în ultimii ani de viaţă. După primii ani de şcoală, în casă, Bălcescu devine elev al Colegiului „Sf. Sava”, unde îi are ca profesori pe Ion Heliade Rădulescu şi Florian Aaron, cu care a studiat istoria. În afara disciplinelor matematice, urmează cursuri de „filosofie formală, drept civil român şi limbile: franzosească, elinească şi latinească.”

La 19 ani a intrat în armată că iuncăr (cadet). I se aprobă înfiinţarea unei şcoli pentru soldaţi, unde, timp de patru luni, Bălcescu îi învaţă pe subofiţeri scrierea, citirea, aritmetica şi geografia. Este atras încă de atunci în cercurile revoluţionare secrete, în speţă „Partida Naţională”, fondată de Ion Câmpineanu, autor, în 1838, al unui manifest care proiecta „fuziunea întregului popor românesc şi reunirea lui sub acelaşi sceptru” într-o patrie independentă. Un proiect de Constituţie elaborat de Câmpineanu prevedea votul universal şi eliberarea clăcaşilor fără împroprietărire.

Bălcescu aderă apoi la Societatea secretă organizată de Mitiţă Filipescu, alături de Marin Serghiescu, Dimitrie Macedonski, Eftimie Murgu şi J. A. Vaillant. Scopul societăţii era desfiinţarea privilegiilor feudale şi instituirea unei republici democratice, în care cetăţenii să fie egali în faţă legii. Descoperită de autorităţi, Societatea îi duce pe membrii ei în arest. Nicolae Bălcescu, minor, e condamnat la trei ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni, unde se îmbolnăveşte de plămâni.

Eliberat după doi ani, intră în „Societatea Literară”, unde se întâlneşte cu ceilalţi viitorii fruntaşi ai Revoluţiei de la 1848: Christian Tell, Cezar Bolliac, Ion Ghica, cei doi Goleşti, Ion Heliade Rădulescu, Ion Voinescu, August Treboniu Laurian – împreună cu care Bălcescu avea să publice „Magazin istoric pentru Dacia”. Sub paravanul acestei Societăţi, Ion Ghica, Bălcescu şi Tell constituie organizaţia secretă „Frăţia”, cu un program revoluţionar tipic pentru societăţile secrete de tipul cărvunarilor, din prima jumătate a sec. XIX.

2În revista „Magazin istoric”, Bălcescu publică, în 1844, două studii consacrate istoriei militare a principatelor, „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum” şi „Puterea armată în Moldova”, cele dintâi scrieri istorice de acest fel din istoriografia românească. Studiile erau menite să promoveze proiectul unei armate recrutate din ţărănimea liberă, asemeni yeomenilor din Anglia, dar ca armată permanentă, imaginată ca bază de putere pentru independenţa celor două ţări româneşti. Idealizarea epocilor anterioare, din vremea lui Mircea cel Batrân şi Ştefan cel Mare, deschide calea constituirii galeriei idealizate a trecutului naţional, care va fi completată peste câţiva ani cu figura lui Mihai Viteazul.

În 1846 Bălcescu aduce o nouă contribuţie inedită, de mare importanţă pentru modernizarea scrierii istorice, anume primul studiu de istorie socială din literatura istorică românească – şi unul dintre cele mai vechi în istoriografia europeană: „Despre starea sociala a muncitorilor plugari”. Teza principală a lucrării este că boierii au uzurpat pământurile pe care le stăpânesc, prin „interes, nevoie şi silă” şi că ţăranilor trebuie să li se redea fără despăgubire proprietăţile lor legitime.

În acelaşi an, Bălcescu pleacă la Paris, unde îi regăseşte pe Mihail Kogalniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica şi Ion şi Dimitrie Brătianu. Începe să strângă date pentru o plănuită poemă istorică închinată lui Mihai Viteazul, pentru care se duce şi la Roma, Napoli şi Palermo. Aici se întâlneşte cu Vasile Alecsandri si Elena Negri. Un moment capital este, după întoarcerea în Franţa, participarea lui directă la Revoluţie, în februarie 1848. Odată cu extinderea mişcării revoluţionare în întreaga Europă, tinerii români consideră că a venit ceasul unor transformări revoluţionare şi în patrie. Se întorc acasă, şi, la 8/20 martie 1848, se întâlnesc la Bălcescu acasă şi stabilesc principiile acestei revoluţii: libertatea individuală, a cuvântului şi a presei, desfiinţarea privilegiilor feudale, împroprietărirea ţăranilor cu despăgubirea proprietarilor, regim constituţional sub suzeranitatea Porţii şi abolirea Regulamentului Organic. Pe baza acestor principii, Bălcescu a redactat Proclamaţia care avea să fie citită la 11 iunie, la Islaz. După abdicarea prinţului Gh. Bibescu, Bălcescu devine secretar al Guvernului provizoriu, începând lucrul la reformele radicale proclamate de Marea adunare populară – egalitatea politică, libertatea tiparului, libertatea persoanei, desfiinţarea cenzurii, domn responsabil, ales pe cinci ani şi căutat în toate „stările societăţii”, regim republican înfiinţarea gărzilor naţionale în reprezentarea tuturor categoriilor sociale. Balcescu continuă să se preocupe de problema statutului ţăranilor, înfiinţând Comisia Proprietăţii, în pofida rezistenţei colegilor săi din Comitetul revoluţionar, boieri liberali care nu recunoşteau dreptul de proprietate al ţăranilor, deşi nu negau necesitatea de a le ceda pământ cu despăgubire. Intervenţia militară străină devenise, însă, iminentă; la 13 septembrie armata otomană intră în Bucureşti, curând urmată de ruşi, şi guvernul revoluţionar e înlocuit cu o locotenenţă domnească, care admite oficial desfiinţarea tuturor instituţiilor Revoluţiei, înlocuite de regimul de ocupaţie. Membrii guvernului revoluţionar sunt arestaţi şi expulzaţi, Bălcescu plecând, pe căi foarte complicate, la Constantinopol.

Anul 1849 este anul iluziei transilvane, de unde sperau revoluţionarii români că s-ar putea reaprinde flacăra emancipării. Din păcate, conflictul dintre maghiari şi români se dovedeşte ireductibil. După capitularea de la Şiria, din 15 august 1849, Bălcescu, travestit, pleacă la Paris. Bălcescu perseverează până în ultima clipă în încercarea de a suscita o unitate revoluţionară de acţiune în Europa, străduindu-se să obţină ajutorul britanicilor şi o cooperare polono-ungaro-română, imaginând chiar o confederaţie a statelor dunărene; experienţa Revoluţiei îl îndeamnă să încerce o colaborare cu Imperiul Otoman, care să reziste presiunii enorme exercitate de Rusia la gurile Dunării. În 1850, publică „La Question Economique des Principautés Danubiennes”, având în centrul ei analiza regimului Regulamentelor Organice şi proiecţia reformelor menite ca, prin emanciparea ţăranilor, să declanşeze modernizarea economiei şi societăţii în întregul ei. Tot in 1850, „Mersul revoluţiei în istoria românilor” afirmă dreptul legitim la revoluţie al tuturor popoarelor asuprite. În mai 1851, revenit la Paris, Bălcescu rosteşte un discurs despre „Mişcarea românilor transilvani de 1848”, comemorând Marea adunare populară de la Blaj, unde „s-a născut libertatea şi măreţia românilor”. În 1852, bolnav, pleacă la Galaţi, încercând să-şi revadă familia, dar nu i se permite să debarce şi, urmând prescripţia medicilor, care în acea vreme credeau că proximitatea mării face bine bolnavilor de plămâni, cărora astfel le grăbeau sfârşitul, se duce la Palermo, unde moare în noiembrie 1852, la 33 de ani. Ca şi în cazul lui Eminescu, sfârşitul tragic şi prematur al acestei mari conştiinţe revoluţionare care a fost Bălcescu a desăvârşit idealizarea personalităţii acestuia în imaginarul comun al românilor.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

Mihail Sadoveanu – cel mai mare prozator român

Reporter: editura July - 12 - 2015 Comments Off on Mihail Sadoveanu – cel mai mare prozator român

Anul acesta se vor împlini, la începutul lunii noiembrie, 135 de ani de la nașterea celui mai mare prozator român, Mihail Sadoveanu. A intrat în literatura română cu o forță incredibilă, publicând în 1904 patru volume de proză, cărți care prefigurează principala temă a scrisului său – trecutul istoric.

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu

Debutul său atât de furtunos atrage atenția cititorilor și, deopotrivă, criticii literare. Desigur, Mihail Sadoveanu mai publicase în reviste, a fost inițial un apropiat al „Sămănătorului”, o publicație tradiționalistă, dar nu conservatoare, pentru ca apoi să se apropie de „Viața Românească”, o revistă care își propunea să modernizeze literatura, apropiindu-se de ideologia social-liberală. Mihail Sadoveanu a frecventat toată viața publicațiile cu orientare modernă, în vreme ce literatura sa, în cele mai multe din paginile sale, este dedicată reînvierii vremurilor de altădată, cu un parfum de epocă datorat limbii române vechi, redescoperite în cronicile lui Miron Costin și Ioan Neculce. Cu siguranță, unul din marile merite ale acestui scriitor este acela că a redat marelui public frumusețea și bogăția limbii române, repunând în circulație cuvinte uitate ori arhaisme trecute cu vederea odată cu modernizarea limbii, realizată printr-o adoptare fără reticență a neologismelor de origine franceză. Într-o vreme când în Parlamentul României discursurile se țineau în limba franceză, cărțile lui Mihail Sadoveanu au constituit un adevărat șoc cultural. Chiar și aceste prime volume ale tânărului scriitor reușeau să transmită o mare emoție estetică, rezultată și din repunerea în circulație a unei limbi românești plină de culoare, de vigoare expresivă. De la începuturile sale literare și apoi în marile romane istorice, în povestirile și nuvelele dedicate provinciei, vieții țărănești, Sadoveanu se păstrează un mare povestitor, în sensul unui discurs literar tradițional, un artist cu o capacitate neobișnuită de a imagina scene de viață desprinsă din cronici ori legende populare, un creator de mituri eroice și în același timp un analist atent al vieții românilor, indiferent de momentul istoric la care se referă. Am putea crede că Mihail Sadoveanu este un autor fantazist, chiar în sensul modern de fantasy, în opera căruia imaginația epică nu are limite, în afară de cele propuse de autorul însuși. Am crede greșit. Mihail Sadoveanu este în fapt un autor foarte riguros în ceea ce privește faptul istoric, extrem de atent în ceea ce privește detaliile care dau culoarea de epocă, un înțelept atunci când ne interesează sensul celor povestite. Romanul „Baltagul”, o capodoperă din toate punctele de vedere, este dincolo de istoria detectivistică amplasată în spațiul pastoral, dincolo de reflexele motivului Mioriței în trama epică, este, deci, o interpretare magistrală a unui străvechi mit al Egiptului faraonic, acela al zeiței Isis. Dacă ne-am referi doar la acest roman putem înțelege că Mihail Sadoveanu era un intelectual de un rafinament extraordinar, de o cultură vastă și profundă, cu o viziune cu mult deasupra lumii în care trăia, bântuită de obscurantism, violență, egoism. Această lume primitivă nu l-a înțeles și l-a urât destul de mult. Altfel nu se explică repetatele campanii de denigrare care au încercat să-i distrugă nu doar prezența socială, ci și pe cea cea culturală. În anul 1937, un an nefast pentru viața publică din România, cărțile sale au fost arse pe rug. Articolele apărute în publicațiile de extremă dreaptă și nu doar acolo îl acuzau de trădare a neamului, ori pur și simplu de trădare. Era vorba de un scriitor care își făcuse din istoria națională și din viața poporului român icoana crezului său literar. Era vorba de un scriitor care lăsase deoparte și creionul și familia și se înrolase în armată, participase direct în tranșee la operațiuni militare și apoi se dedicase gazetăriei de front. Era vorba de un intelectual care avusese curajul să declare deschis opoziția sa la ideologia nazistă și să se opună tot atât de declarat influenței ideologiei și cercurilor naziste în România. Mai târziu, a fost cel care și-a pierdut fiul în războiul antihitlerist.

Fotografie de grup: Mihail Sadoveanu (rândul de jos, dreapta), George Topârceanu (primul din stânga, rândul de sus), Otilia Cazimir (rândul de jos, mijloc)

Fotografie de grup: Mihail Sadoveanu (rândul de jos, dreapta), George Topârceanu (primul din stânga, rândul de sus), Otilia Cazimir (rândul de jos, mijloc)

„Baltagul” nu este singura sa operă cu invitație la o altă lectură, în cheie esoterică. Probabil cea mai atrăgătoare, în acest sens, este „Creanga de aur”, o adevărată operă de inițiere în mistere, o carte care ne oferă cheia interpretării operei literare a lui Mihail Sadoveanu, dar și a atitudinii sale publice, care transcende clar politicul. Persecutat în decada ascensiunii și prăbușirii extremei drepte din România, Sadoveanu este invitat, după război, să susțină noul regim, ridicat pe două coloane de sprijin – antifascismul care se manifesta în toată Europa (denazificarea din Germania, anticolaboraționismul din Franța, defascizarea din Italia) și invincibilele tancuri ale Armatei sovietice, Armată care beneficia deja de aprobarea, la Yalta, a acțiunii sale de ocupație din parte liderilor Lumii Libere. Multe dintre gesturile de atunci ale lui Mihail Sadoveanu, ca om public, au fost citite într-o sigură cheie, fie la vremea lor, fie după 1989. Ori, lectura aceasta este eronată, neținând cont de profunzimea și complexitatea personalității, gândirii și concepției despre viață și societate a marelui prozator. Izgonirea textelor sale din programele școlare nu este un gest îndreptat împotriva lui Sadoveanu, ci este un gest îndreptat împotriva elevilor de azi și cetățenilor de mâine, lipsindu-i printr-un gest administrativ de o valoare afectivă și civică de neînlocuit. Această măsură administrativă amintește de o alta, când din biblioteci și manuale au fost izgoniți pe termene limitate sau nelimitate, în perioada pre-decembristă, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Emil Cioran, Mircea Eliade, ca să pomenim doar câteva dintre numele simbol ale culturii românești. Natura violenței este aceeași, indiferent de motivațiile exercitării sale. Dorim să trăim în democrație uzând de aceleași metode de spălare a creierului noilor generații? Oare diriguitorii educației, indiferent de culoare politică, au uitat că greșeala este omenească, dar perseverarea în ea este diabolică? E de preferat necunoașterea, ignorarea unei valori în locul înțelegerii acesteia în toată complexitatea ei? Dacă este așa, înseamnă că ne temem, că nu credem nici în puterea rațiunii și nici în democrație!

Opera lui Sadoveanu este, fără îndoială, un tezaur inalienabil al culturii și specificității românești. De la înțelegerea sufletului, a suferințelor, umilinței, orgoliului, mândriei omului de rând, la fina analiză a resorturilor care au determinat condițiile supraviețuirii istorice ale poporului român, Sadoveanu așează la temelia existenței naționale un fundament de neignorat. Sadoveanu este pandantul în proză al celuilalt limpezitor al conștiinței de sine a românilor, în poezie, un alt Mihai, Eminescu. Graba cu care s-a încercat și se încearcă scoaterea lor din memoria colectivă ne întărește convingerea că amândoi sunt de neînlăturat. Dacă nu vor mai fi citiți din manualele așezate pe băncile școlilor, așa cum s-ar cuveni, vor fi răscitiți pe sub bancă, cum s-a întâmplat în toate vremurile de restriște. Mihail Sadoveanu este unul dintre acei bătrâni pe care dacă nu-i ai, trebuie să ți-i cumperi! Dacă pădurile din munții României vor fi tăiate până la ultimul arbore, ele ne vor mustra existând mai departe în paginile lui Sadoveanu. Dacă toate manualele de istorie vor fi rescrise după ciudate principii politice numite corecte, istoria românilor ne va privi în ochi din paginile lui Mihail Sadoveanu. Dacă, cumva, vom deveni cu toții niște neo-liberali sălbatici, care cred că trăiesc într-o junglă socială și nu într-o societate demnocratică, din paginile lui Sadoveanu se vor auzi în veșnicie durerile înnăbușite și suferința celor umiliți și obidiți. Dacă vrem să rămânem români cu față umană și nu mai știm cum să procedăm, trebuie să-l citim pe Mihail Sadoveanu. De acolo aflăm și cine suntem, și cum trebuie să fim. Dacă ar trebui să aducem un semn de mulțumire peste timp acestui mare spirit protector al culturii române, acesta ar fi foarte simplu – ajunge să-l citim. Să-l recitim. Măcar din când în când; sigur ne va face bine, ne va însănătoși sufletul și ne va ajuta să ne ținem firea!

Eugen Uricaru