NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Articole din categoria ‘Documentar’

1945, Anul ZERO. Referință pentru soarta Balcanilor în Europa

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on 1945, Anul ZERO. Referință pentru soarta Balcanilor în Europa
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la finalul unei lecturi care mă încărcase cu o vizine nouă despre momentul trecerii de la urgia războiului la iluzoria liniște a păcii. Am avut șansa să îl întâlnesc pe Ian Buruma, autorul tulburătoarei lucrări, la București, în 2019, într-o frumoasă seară de vară, la Centrul Cultural Francez. I-am spus atunci cât de șocant este pentru cititor să afle, după decenii, șirul atrocităților și suferințelor petrecute după momentul încheierii luptelor în Al Doilea Război Mondial, cea mai sângeroasă pagină a istoriei umanității. Ian Buruma mi-a spus atunci că limitele de spațiu și de documentare pentru ,,ANUL ZERO” au lăsat loc mult pentru cercetarea evenimentelor tragice ale acelei perioade în zona Balcanilor. Acum, la 75 de ani de la încheierea conflagrației, revista ,,Balcanii și Europa”, generos deschisă temelor substanțiale ale istoriei și prezentului, îmi dă prilejul să prezint o sinteză a ANULUI ZERO în regiunea noastră. Destinele personale ieșite din război intrau pentru mulți ani în malaxorul „războiului rece”.


În 9 mai 1945, sergentul Daniel Teodorescu, comandant de pluton de branduri în Regimentul 5 Cavalerie, avea ordin ca în zori să anihileze un cuib de rezistență german, bine consolidat în stâncile din Munții Tatra. În jurnalul personal la care am avut acces, ca un document prețios al familiei, el povestește că înainte de atac a văzut ridicat un steag alb ieșit prin ambrazura cazematei. A înțeles că atunci s-a terminat războiul. Îl începuse în zorii zilei de 22 iunie 1941, la forțarea Prutului. A trecut prin asaltul de la Odesa, a scăpat în 1942 din dezastrul de la Cotul Donului și a ajuns la Constanța, în mai 1944, pe o navă, în operațiunea de retragere din Crimeea. După 23 august 1944 avusese alți aliați și noi dușmai. La finalul marii călătorii prin Europa, în patru ani de război, pendulul sorții care îl dusese o mie de kilometri spre Est și apoi altă mie spre Vest îl fixa în punctul de echilibru, la Alba Iulia. Fiul Țării Moților venea acasă. Nu anticipa cum se vor așeza lucrurile în această parte a Lumii. Primele luni de pace l-au lămurit pe Daniel Teodorescu că urma să intre în „războiul rece”. Nici pentru combatanții din țările vecine soarta nu va fi mai bună. Nu știau că destinul Balcanilor fusese deja jucat la ruleta intereselor Marilor Puteri.

O lume nouă din ACORDUL PROCENTUAL

Winston Churchill descrie în ,,Memorii din Al Doilea Război Mondial” cum a negociat, în 9 octombrie 1944, celebrul ACORD PROCENTUAL, încheiat cu Stalin în timpul vizitei făcute la Moscova. ,,Să ordonăm afacerile noastre din Balcani, i-am propus lui Stalin. Armatele voastre se găsesc în România și Bulgaria. Noi avem interese, misiuni și agenți în aceste țări. În timp ce au fost traduse cuvintele mele, am scris pe o jumătate de foaie: România-Rusia 90%, Alți 10 %, Grecia-Marea Britanie (în acord cu Statele Unite), 90%, Rusia 10%, Iugoslavia -50-50%, Ungaria -50-50%, Bulgaria-Rusia 75%, Alții 25%. Am împins foaia în fața lui Stalin. Totul a fost reglat în mai puțin timp decât ne-a trebuit pentru a scrie”.


Înțelegerea dintre Stalin și Churcill a fost pusă în practică imediat.

 


ROMÂNIA, PRIMUL AN DE CUMPĂNĂ 

Romania

Daniel Teodorescu găsea la întoarcerea acasă un Guvern Petru Groza. Puțini din cei 540.000 de militari care participaseră la campania din Vest știau cum stăteau lucrurile în țară. Înainte de 6 martie 1945, Regele îl chemase la București de pe front pe generalul Avramescu, comandantul Armatei care eliberase Transilvania, cu intenția să-i încredințeze formarea unui nou guvern. Rușii intră pe fir și ,,aranjează” un atac pus pe seama nemților în care Avramescu moare, familia lui fiind apoi deportată în Rusia. Comisia Aliată de Control aviza toate măsurile guvernului. Se înființează SOVROMURILE pentru exploatarea zăcămintelor naturale. În 16 iulie se introduc cotele agricole obligatorii, pe o secetă cumplită, care anunța foametea. În 19 iulie, Groza dă un decret pentru înființarea detașamentelor de muncă forțată pentru persoanele fără serviciu. Sunt arestate sub diverse acuzații 90.000 de persoane. În 27 iulie, la Potsdam, Conferința Marilor Puteri nu recunoaște legitimitatea guvernului Groza, menținut însă cu sprijinul URSS. Tensiunile politice cresc, în 20 august, Regele Mihai intră în greva regală și nu mai semnează nici un decret al guvernului. În 4-13 septembrie, Groza merge la Moscova pentru a stabili următoarele măsuri incluse într-un program de trei ani pentru comunizarea completă a României. Gheorghe Gheorghiu-Dej este ales secretar general al Partidului Comunist Român, în 21 octombrie. După două săptămâni, în 8 noiembrie, are loc o mare manifestație a partidelor istorice, de susținere a Regelui, de Sf. Mihai. Au loc ciocniri, se înregistrează 11 morți, sunt operate sute de arestări. Anul se încheie cu vizita la București a temutului Vîșinski, adjunctul lui Molotov la Externe, însoțit de ambasadorii la Moscova ai SUA și Marii Britanii. ,,Troika” îl convinge pe Regele Mihai să renunțe la grevă. Nici Regele nu știa de ACORDUL PROCENTUAL

 


BULGARIA A REZOLVAT TOTUL CU GLOANȚE

Bulgaria

Ziua de 9 mai 1945 a găsit Armata 1 Bulgară cu un efectiv de 150.000 de militari în Austria. Făcuse joncțiunea cu trupele britanice. La parada din 11 iunie, trupele întorse de pe front dau onorul la Sofia unor generali sovietici care controlau strict țara prin guvernul Kimon Ghiorghiev. Monarhia fusese abolită, prințul regent Kiril și fostul premier Filov, arestați în februarie 1945, sunt executați. Valul de arestări și condamnări la moarte pe bandă rulantă ,,curăță” Bulgaria de orice opoziție politică. În noiembrie, Ghiorghi Dimitrov se întoarce după un exil de 22 de ani. La Moscova condusese Cominternul. Alegerile din 18 noiembrie au un rezultat apropiat din procentele acordului Churchill-Stalin: 84% au comuniștii și agrarienii. Bulgaria este singura aliată din Axă care își va mări teritoriul aflat înainte de război, cu includerea Cadrilaterului;S ilistra și Balcic sunt luate României. 

 

 


TRAGEDIA GREACĂ. DUPĂ OCUPAȚIE, RĂZBOI CIVIL

Grecia

Grecia s-a aflat, între 1941-1944, sub triplă ocupație – germană, italiană, bulgară. Retragerea trupelor germane deschide calea unor confruntări între formațiunile armate de rezistență, în care comuniștii aveau cea mai puternică forță. Până la 9 mai 1945, Ziua Păcii în Europa, la Atena erau ,,plantate” bombele pentru declanșarea unui sângeros război civil. Conferința de la Yalta întărește ACORDUL PROCENTUAL, dând mână liberă Marii Britanii să-și valorifice cele 90 de procente de influență. Sub conducerea lui Nikos Zahariadis, întors din lagărul de la Dachau, comuniștii organizează ,,o autoapărare populară de masă” pentru contracararea represiunii exercitate de forțele de dreapta, sprijinite de trupele britanice. În noiembrie 1945, liderii comuniști greci cer ajutorul Moscovei pentru a avea asigurată o linie de aprovizionare prin Bulgaria și Iugoslavia. Războiul civil avea să izbucnească în 1946, istoricii apreciind victimele la 50.000-70.000 de mii de morți din ambele tabere în luptele încheiate în 1949. Tribunale speciale au dat 3.000 de condamnări la moarte, 50.000 de persoane se aflau în închisori și lagăre. Zeci de mii de combatanți s-au refugiat în țările socialiste, câteva mii formând o comunitate greacă în România.


IUGOSLAVIA NU CREDE ÎN LACRIMI

Iugoslavia

Ultima luptă a războiului din Europa s-a încheiat în 25 mai 1945, după 17 zile de la semnarea capitulării Germaniei. La Odzar, în Bosnia, trupele lui Tito au anihilat rezistența unor fanatici din trupele ustașilor, episod sângeros care ilustra ura adâncă dintre formațiunile armate care s-au confruntat pe teritoriul iugoslav. Tito conducea o armată de 800.000 de oameni care învinsese nu numai pe nemți, dar și pe cetnici – regaliștii lui Mihailovic – și pe ustași – fasciști croați ai lui Ante Pavelic. Coloanele de colaboraționiști refugiați în Austria sunt împinse cu forța de trupele engleze în Iugoslavia, unde, în mai 1945, sunt masacrate fără milă de trupele lui Tito. Răzbunarea era legea acelor zile crunte. Războiul făcuse în Iugoslavia circa un milion de victime, așa încât bilanțul de ,,retușare” era scris tot cu sânge și după încheierea păcii generale. În octombrie, Iugoslavia este primită în ONU, alegerile din noiembrie sunt câștigate de comuniștii care abolesc monarhia. Tito va fi până la moarte ,,regele” neîncoronat al Iugoslaviei.


ALBANIA, ÎNTRE TITO ȘI STALIN

Albania nu intra în calculele postbelice ale Aliaților, problema fiind lăsată în seama lui Tito, care sprijinise rezistența comuniștilor albanezi. Ziua de 9 mai 1945 îi găsea pe comuniști solid instalați la Tirana, liderul lor, Enver Hoxha, fiind prim-ministru din noiembrie 1944. Kosovo este integrat în ianuarie 1945 în Iugoslavia, ca o recompensă dată ,,fratelui cel mare” de la Belgrad. Până la alegerile din noiembrie 1945, opozanții politici și elita albaneză interbelică sunt complet anihilate. Albania va deveni apoi, prin alipirea totală de Moscova, unul dintre adversarii cei mai vocali ai Iugoslaviei.

DAN CONSTANTIN

 

Interdependenţe şi … dependenţe

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Interdependenţe şi … dependenţe

ENERGIA- la ordinea zilei

Gazoductul „South Stream”

Gazoductul „South Stream”

Criza din Ucraina a pus în faţa Europei, pe lângă perspectiva insecurităţii, o altă temă a cărei rezolvare nu suportă amânare: dependenţa de gazul rusesc. De la guverne la cetăţeanul de rând, întreaga opinie publică se întreabă dacă este posibilă securizarea energetică a continentului, în ce orizont de timp şi cu ce costuri.

Uniunea Europeană importă peste jumătate din cantitatea de energie pe care o consumă, la preţuri considerate ridicate şi dictate în mare parte de Rusia, furnizorul principal. Liderii europeni sunt conştienţi de faptul că Europa riscă să rămână singurul continent masiv dependent de importuri energetice, fapt ce împovărează atât consumatorii casnici, cât şi pe cei industriali, afectând competitivitatea economică a statelor membre. „Uniunea Europeană trebuie să creeze o Uniune Energetică care să asigure aprovizionarea cu gaz a statelor membre, pentru că actuala dependenţă de energia de la ruşi face Europa slabă”, sintetizează prim-ministrul Poloniei, Donald Tusk. De aceea, securitatea energetică a devenit tot mai mult un subiect cheie pe agenda de la Bruxelles.

Gazoductul „Nord Stream” menit să asigure dominaţia rusă

Gazoductul „Nord Stream” menit să asigure dominaţia rusă

Au fost trasate patru obiective fundamentale ale politicilor energetice comunitare: definitivarea pieţei interne; îmbunătăţirea eficienţei energetice; investiţiile în dezvoltarea infrastructurii energetice şi diversificarea surselor de aprovizionare. În plus, Comisia a identificat mai multe puncte critice pentru securitatea energetică a UE – extinderea obiectivului în ceea priveşte interconectarea capacităţii de producţie instalată la 15 % până în 2030, diversificarea ţărilor furnizoare şi a rutelor de tranzit (în timp ce UE îşi va menţine relaţiile cu partenerii actuali, va urmări să stabilească legături cu noi ţări partenere, de exemplu din regiunea bazinului Mării Caspice, continuând să extindă coridorul sudic al gazelor şi consolidând aprovizionarea cu gaz lichefiat), întărirea mecanismelor de urgenţă şi solidaritate, creşterea producţiei autohtone, adoptarea unei viziuni unitare în materie de politică energetică externă. În acest context, presată de poziţia de forţă a Federaţiei Ruse (reflectată de recenta decizie de a „tăia” aprovizionarea Ucrainei), Uniunea Europeană a convenit cu Azerbaidjanul să accelereze proiectul coridorului sudic de gaze, pentru transportul din Marea Caspică spre Europa, a anunţat preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso.

Se avansează şi soluţii concrete. Una dintre acestea ar fi urgentarea facilităţilor pentru exportul de gaz lichefiat din SUA către Europa. Din păcate, ar fi nevoie de mai mulţi ani şi investiţii de zeci de miliarde de dolari pentru ca exporturile americane să conteze în ecuaţia energetică europeană, SUA având în prezent un singur terminal de gaz lichefiat, aflat în Alaska. O altă viitoare sursă ar putea fi Conducta Trans-Caspică, prin care ar urma să intre în Europa aproximativ 10 miliarde de metri cubi de gaze naturale anual, din Turkmenistan până în Grecia, de unde vor fi trimise spre Bulgaria şi Ucraina. Doar că gazoductul va deveni operabil în 2019. Încă o eventuală soluţie ar fi funcţionarea Greciei ca un punct nodal energetic, Europa mizând şi pe rezervele din Marea Mediterană aflate în apele teritoriale ale acestei ţări şi ale Ciprului. De asemenea, Grecia deţine un terminal de gaz natural lichefiat a cărui capacitate va fi mărită, şi colaborează cu Bulgaria pentru construirea unuia nou.

Proiectul „TAP”, element al viitoarei independenţe energetice europene

Proiectul „TAP”, element al viitoarei independenţe energetice europene

Există, de asemeni, şi ceea ce se poate numi „rezistenţa locală”. Exemple ar fi conexiunile dintre România şi Ungaria, Ungaria şi Croaţia, Slovenia şi Austria, Polonia şi Cehia, notează Financial Times”, exemplificând cu inaugurarea, în luna martie a.c., a legăturii de alimentare cu gaz Ungaria-Slovacia. În plus, Polonia şi Lituania sunt în plin proces de construire a unor terminale de gaz lichefiat. Nu în ultimul rând, se mizează pe grăbirea exploatărilor neconvenţionale, deşi în acest caz opoziţia publică este foarte accentuată – Franţa şi Bulgaria le-au interzis, Marea Britanie „luptă” cu opozanţii, iar în Polonia, unde se estimează că ar fi rezerve enorme, forările au adus rezultate dezamăgitoare, astfel încât multe companii au renunţat.

O revelaţie: România

Ţara noastră are o poziţie privilegiată din punct de vedere energetic, asigurându-şi în prezent în proporţie de 76% necesarul din producţia internă. De asemenea, beneficiază de un mix energetic echilibrat şi divers şi de o pondere considerabilă a energiei regenerabile. România are astfel oportunitatea de a deveni exportator net de gaz natural şi de a-şi ajuta vecinii. Un exemplu este interconectorul Iaşi-Ungheni, care leagă România de R. Moldova şi care ar putea fi operaţional chiar în această vară. O serie de specialişti şi autorităţile afirmă că pentru toate aceste aspiraţii ţara noastră trebuie să-şi exploateze toate resursele, mai ales gazele de şist şi resursele de hidrocarburi din Marea Neagră. Dar există puncte nevralgice. Menţinerea unei dependenţe reduse de importurile energetice necesită investiţii masive, iar rezervele cunoscute de hidrocarburi se estimează că se vor epuiza în următorii 10-15 ani. În ce priveşte punerea în exploatare a rezervelor de gaze de mare adâncime din Marea Neagră sau a gazelor de şist, acestea ar putea intra în producţie, în varianta cea mai optimistă, după anul 2020, iar resursele exploatabile comercial ale acestor zăcăminte sunt încă incerte. Din fericire, potenţial există.

Încrengături de interese

Conducta Iaşi-Ungheni reflectă potenţialul României

Conducta Iaşi-Ungheni reflectă potenţialul României

Toate planurile şi proiecţiile amintite se referă la viitor. Pentru moment, în mod concret, poziţia dominantă a Rusiei ca exportator de gaz natural către Europa se poate dovedi dificil de schimbat. Şi aceasta întrucât întrucât unele guverne şi companii îşi văd de propriile agende. Timpul s-a scurs în favoarea Rusiei – prin gigantul „Gazprom”, Moscova a reuşit până acum să speculeze din plin dependenţa Europei şi să transforme compania de stat  într-un instrument de negociere politică externă. Planul a fost simplu: construcţia rapidă de noi gazoducte cu direcţia Europa şi descurajarea oricărei tentative de a fi realizate rute de transport alternative. Cel mai relevant caz este împotmolirea „Nabucco”, proiect concurent pentru care nu s-a ajuns la un acord cu privire la furnizorul gazului şi nici nu s-a construit vreun kilometru de gazoduct. Astfel, sub directa coordonare a Moscovei şi sub puterea decizională a preşedintelui Vladimir Putin, reţeaua de gazoducte care alimentează Europa s-a extins mereu. Aşa au apărut „Nord Stream”, care ajunge în Germania, „South Stream”, încă în faza de proiect, care ar urma să alimenteze Italia şi Austria, „Yamal”, cu un gazoduct către Polonia, care ar urma să pompeze 310-360 miliarde metri cubi de gaz până în 2030. Faptul că Europa nu s-a grăbit să „se pună la adăpost” (ba chiar unele state au fost obligate de lipsa resurselor să conlucreze cu Moscova, uneori forţând legislaţia europeană) a dus la o încrengătură de interese care îşi arată azi gradul de risc. Mai exact, politica „Gazprom” de a avea în proprietate sau co-proprietate gazoductele contravine legislaţiei Uniunii Europene. Dar asta nu a contat pentru multe state, Comunitatea Europeană de Energie constatând că toate acordurile semnate de Rusia cu Austria, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Ungaria şi Italia, plus Serbia, se abat de la normele comunitare.

Detaliind, avem cazul Bulgariei. Ţara se află într-o poziţie dificilă: pe de o parte, este dependentă în toalitate de gazul rusesc, iar salvarea se numeşte „South Stream”. Pe de altă parte, Comisia Europeană a cerut Sofiei să sisteze activităţile de construcţie a gazoductului, invocând probleme de respectare a reglementărilor în domeniul concurenţei, care au şi dus la declanşarea unei proceduri de infringement. Şi nu fără motiv. Legăturile „netransparente” Bulgaria-Rusia au inclus o încercare din partea autorităţilor bulgare de a-şi amenda legislaţia energetică astfel încât „South Stream” să „ocolească” normele UE. Bulgaria a stârnit şi reacţia dură a SUA. În final, pregătirile pentru construirea gazoductului, programate să înceapă în această vară, au fost oprite, dar ce va face Bulgaria, aflată între „ciocanul” nevoii de gaz şi „nicovala” oprobriului occidental? Se poate menţiona aici că blocajul UE-Sofia antrenează altul, în Serbia, şi ea parte a proiectului rusesc, şi care depinde de lucrările din Bulgaria. Italia este un alt exemplu de relaţii cel puţin complicate cu Rusia în calitate de furnizor de gaz. Ministrul adjunct pentru Dezvoltare Economică, Claudio de Vincenti, a confirmat recent statutul prioritar al gazoductului „South Stream”, la care ţara sa participă prin grupul „ENI” (ce deţine 20% din acţiunile viitorului gazoduct!). Relevantă pentru „nodul gordian” al intereselor din jurul alimentării Europei cu gaz este declaraţia aceluiaşi oficial, care arată că Italia „a încercat să acţioneze ca mediator pentru a soluţiona disputele cu privire la proiect în schimbul unor concesii în beneficiul Rusiei” (!).

Zig – zag energetic

Nu doar statele, ci şi companiile îşi văd de propriile socoteli în materie. La foarte scurt timp după anunţarea noilor sancţiuni impuse de UE Rusiei pentru destabilizarea Ucrainei, gigantul austriac OMV”, de pildă, a semnat un memorandum de înţelegere cu Gazprom” pentru construirea sectorului austriac al aceluiaşi South Stream”. La rândul lor, companiile franceze, germane şi elveţiene dau semne că se pregătesc să se retragă din proiectul gazoductului „Trans Adriatic Gas Pipeline” (TAP), dând o nouă lovitură reducerii dependenţei Europei de gazul natural rusesc. Mai mult, doi dintre acţionarii TAPau schimbat tabăra”, semnând înţelegeri cu Rosneft” (cea mai mare companie petrolieră de stat a Rusiei) şi cu „Lukoil”, a doua companie de profil a Rusiei, după cum anunţă mass-media internaţionale. Aşadar, interesele politice şi comerciale primează, în unele cazuri, în faţa securităţii energetice a UE.

De altfel, poziţia oficială nu este foarte clară nici la vârful blocului comunitar. În aceeaşi lună, aprilie, pe de o parte Parlamentul European adopta o rezoluţie prin care se opunea conductei „South Stream”, iar pe de altă parte, comisarul pentru energie, Günther Oettinger, anunţa că „Gazprom şi Rusia sunt parteneri ai Uniunii Europene, iar acest parteneriat trebuie să continue”. În aceste condiţii, noii aleşi de la Bruxelles au în faţă şi această provocare majoră – de a urgenta obţinerea independenţei energetice a blocului comunitar.

Pământul şi apa – mize globale

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Pământul şi apa – mize globale

Se observă tot mai des că unele dintre statele lumii îşi vând „comori” care le pot asigura supravieţuirea şi bunăstarea: pământul fertil şi apa potabilă. Ne propunem să constatăm cât de departe au mers lucrurile şi care sunt resorturile unui proces care nu va întârzia să-şi arate efectele devastatoare.

„Opriţi acapararea pământului!” O lozincă întâlnită tot mai des, în numeroase ţări.

„Opriţi acapararea pământului!” O lozincă întâlnită tot mai des, în numeroase ţări.

O altă formă de neo-colonialism”?Achiziţia de teren arabil în ţări subdezvoltate nu este un fenomen nou, dar avântul pe care l-a luat în ultimii ani această practică demonstrează limpede că procesul este unul de amploare mondială: concentrarea resurselor vitale – solul fertil, deci hrana, şi apa – în mâinile câtorva state şi ale unor corporaţii multinaţionale, comercianţi-gigant sau bănci şi fonduri de investiţii. „Magnitudinea şi natura speculativă a unora dintre aceste tranzacţii pot fi îngrijorătoare”, se arată într-un raport al Băncii Mondiale. Iar statisticile sunt mai mult decât grăitoare. Se estimează că în ultimii cinci ani, în lume s-au vândut între 15 şi 20 de milioane de hectare de teren arabil. „În 2011, erau anunţate tranzacţii internaţionale pentru 45 de milioane hectare, în timp ce, înainte de 2008, aveau loc tranzacţii pentru patru milioane de hectare pe an”, scrie cotidianul britanic „Financial Times”. Aşadar, o creştere de peste zece ori în doar trei ani! Aceste suprafeţe sunt echivalente cu întreaga suprafaţă agricolă a Franţei sau suprafaţa totală a statului Uruguay (!), notează şi „The Guardian”.

Cine cumpără? Economiile emergente care dispun de lichidităţi serioase, de regulă ţări suprapopulate care îşi văd periclitată securitatea alimentară. Lor li se adaugă unele multinaţionale, precum şi mari comercianţi sau bănci şi fonduri de investiţii. Iată câteva exemple. India şi China deţin în străinătate, fiecare, peste 5.000.000 de hectare, SUA 4.136.973 hectare, Malaezia şi Marea Britanie câte aproximativ 3.000.000 de hectare, cu peste 2.000.000 hectare figurează Coreea de Sud, Israel, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită. La rândul lor, sute de fonduri de investiţii sau de pensii, corporaţii multinaţionale din sectorul agricol şi chiar bănci de investiţii de pe Wall Street derulează astfel de achiziţii, arată organizaţia non-guvernamentală internaţională„Oxfam”.

Cine vinde? Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare notează că circa 50 de ţări, în special din emisfera sudică, sunt ţinta investiţională funciară pentru mai mult de 1.000 de multinaţionale. O trecere în revistă a datelor existente arată că gigantul „Hyundai” a arendat 10.000 hectare de teren în Rusia, 690.000 hectare de teren agricol deţine „NRG Chemicals” în Filipine, compania indiană „Tata Power” are 2.000.000 hectare de teren agricol în Indonezia, chinezii de la „Phou Mady Investment Group” deţin 10.000 hectare în Cambodgia, în Liberia companiile cu acţionariat străin controlează 67% din terenul agricol, în Siera Leone 15 procente, iar în Paraguay un sfert din terenurile agricole sunt înstrăinate. Şi exemplele pot continua. „Ar putea fi o altă formă de neo-colonialism, ce poate duce la consecinţe grave“, consideră David Hallam, director adjunct la Organizaţia pentru Alimente şi Agricultură din cadrul ONU.

Membri ai „La Via Campesina” (mişcare global ţărănească din 70 de ţări), protestând faţă de afacerile speculative cu apă

Membri ai „La Via Campesina” (mişcare global ţărănească din 70 de ţări), protestând faţă de afacerile speculative cu apă

Europa, o ţintă. Investitorii în căutare de pământ fertil (de preferinţă aflat şi în apropierea resurselor de apă, cu facilităţi de export şi exploatare a mâinii de lucru ieftine) nu au ocolit nici Europa, îndreptându-se către Ucraina, Bulgaria, Lituania, România sau Moldova. De altfel, la nivelul continentului european, aceste „acaparări” se văd cel mai bine în statele foste comuniste: companiile chineze sunt omniprezente în Bulgaria, cele din Orientul mijlociu au „invadat” România, iar în Ucraina, zece corporaţii cu profil alimentar deţin 2,8 milioane hectare de teren agricol. În ce priveşte ţara noastră, aceasta se află pe primul loc între statele din Europa în funcţie de procentul de teren agricol controlat de companiile cu capital străin – circa 8% (aproximativ 800.000 de hectare), în valoare de cel puţin 1,5 miliarde de euro, arată mass-media.

Cum a fost posibil acest lucru până acum, în condiţiile în care abia din acest an, potrivit Tratatului de aderare a României la UE, a fost liberalizată achiziţia terenurilor? Simplu: prin interpuşi locali. Iar motivaţia profitului stă în cifre relevante: cotaţia medie a unui hectar de teren agricol în ţara noastră se cifrează la 5.000 de euro, în timp ce aceeaşi suprafaţă costă dublu în Slovacia, Cehia sau Polonia. Diferenţe şi mai mari sunt înregistrate în comparaţie cu statele din occident: în Germania, un hectar de teren agricol se tranzacţionează la 33.000 de euro, în Belgia costă 29.000 de euro, iar în Franţa, preţul este de 24.800 de euro. Singura ţară cu preţuri la terenul agricol apropiate de cele din România este Bulgaria, unde un hectar se tranzacţionează pentru 6.000 de euro. „Terenul agricol din România şi Bulgaria este mult subevaluat în comparaţie cu restul Europei. Având în vedere că terenurile de aici sunt cele mai fertile din întreg continentul, este logic de făcut previziunea că preţul terenurilor agricole are potenţialul de a creşte mai mult de 200% pe măsură ce se va realiza o convergenţă cu preţurile din Europa centrală“, explică Jeffrey Notaro, reprezentant al companiei americane de brokeraj „Global Quest”. Aşadar, străinii îşi pot face calcule optimiste şi în cazul în care cultivă terenurile pe care le cumpără aici, dar şi dacă şi-ar dori, în timp, să le vândă.

Un angajat filipinez lucrează în Sudan, pe pământul care aparţine unor investitori arabi

Un angajat filipinez lucrează în Sudan, pe pământul care aparţine unor investitori arabi

Demnă de a fi menţionată în acest proces este şi componenta concentrării excesive a terenurilor agricole, care ajung să fie controlate de doar câteva persoane sau firme în fiecare ţară. Un studiu al Institutului Transnaţional „La Via Campesina” arată că aproximativ jumătate din terenul arabil al Uniunii Europene aparţine câtorva exploatări mari: în Germania, terenul deţinut de ferme mai mici de două hectare a scăzut dramatic, de zece ori în intervalul 1990-2007; în Spania, mai exact în Andaluzia, 2% dintre proprietarii de teren deţineau jumătate din întreaga suprafaţă în 2010, iar Marea Britanie bate recordul european, cu 70% din terenurile arabile aflate în proprietatea a mai puţin de 1% din populaţie. România nu face excepţie: cei mai mari proprietari (români şi străini) deţin 11% din suprafaţa totală a terenului destinat agriculturii. „Este o dinamică fără precedent a concentrării de pământ în câteva mâini. A agravat situaţia existentă, mulţi tineri care vor să facă agricultură neavând acces la terenuri”, afirmă profesorul Jan Douwe van der Ploeg, de la Universitatea Wageningen, unul dintre autorii cercetării. Din păcate, acelaşi studiu relevă că modul de acordare a fondurilor europene a facilitat procesul. De pildă, în Spania, trei sferturi din subsidii au mers către doar 16% dintre fermieri, iar în Ungaria, în 2009, peste 70% din alocări au fost atrase de un procent redus, de 8.6% dintre ferme.

Intervenţiile „apărării”. Am expus mai sus felul în care statele care deţin teren arabil sunt supuse unor manevre externe de acaparare a pământurilor arabile. Guvernele au început să conştientizeze ce înseamnă să nu mai ai acces, ca naţiune, la cel mai important element al securităţii alimentare, pământul. Ca urmare, unul câte unul, reacţionează. Autorităţile din Ungaria, de pildă, au legiferat în 2013 ca investitorii străini să nu mai poată achiziţiona terenuri arabile. Mai mult, s-au luat măsuri de protejare a terenurilor de speculanţi şi bancheri, dându-se prioritate fermierilor mici în faţa marilor concentraţii agricole, în acest sens fiind luată decizia de a se crea o bancă agricolă publică. Pe lângă aceste măsuri interne, statul ungar are în plan cumpărarea de terenuri agricole în exterior, mai precis în zona Ardealului, din România vecină, anunţă Szabo Jozsef, ataşatul pe probleme de agricultură al Ambasadei Ungariei la Bucureşti, într-un interviu pentru postul de radio Erdely FM, preluat de site-ul de limba maghiară transindex.ro. Şi Bulgaria a luat măsuri interne restrictive, chiar dacă riscă să încalce astfel obligaţiile internaţionale şi sancţiuni din partea Comisiei Europene. Mai exact, Parlamentul bulgar a extins până în 2020 interdicţia pentru străinii care vor să achiziţioneze terenuri fertile. „Trebuie să prevenim jefuirea celei mai valoroase resurse a Bulgariei”, consideră Volen Siderov, liderul partidului Ataka, citat de EurActiv”. În Polonia este nevoie de acordul Guvernului pentru a cumpăra teren arabil. În plus, trebuie făcută dovada rezidenţei timp de 12 ani. Guvernul din Estonia a făcut notificare către UE, pregătind şi o lege care prevede că nu se poate cumpăra teren decât de către cei care sunt cetăţeni estonieni. România, la rândul ei, prevede, prin noua lege funciară, ca românii să aibă drept de întâietate la achiziţa terenurilor. Cât priveşte Europa occidentală, ţările din această parte a continentului s-au pus de mult „la adăpost” de intrarea pământului pe mâna străinilor – în Germania nu se poate cumpăra teren decât dacă persoana care achiziţionează face dovada că plăteşte taxe către statul german, în Italia, pentru a vinde teren agricol, trebuie anunţaţi toţi vecinii, care au drept de preemţiune asupra proprietăţii, iar în Franţa, cinci ministere trebuie să-şi dea acordul pentru încheierea unei tranzacţii funciare. Legea obligă orice cumpărător să lucreze pământul în scopuri agricole timp de 15 ani, perioadă în care vânzarea și închirierea proprietății este nu doar blocată, ci şi ilegală, arată o analiză a „agrostandard.ro”.

Muncă grea la o plantaţie din Etiopia deţinută de o companie indiană

Muncă grea la o plantaţie din Etiopia deţinută de o companie indiană

Goana după apă. Mână în mână cu marile tranzacţii care privesc pământul arabil merg afacerile cu apa potabilă, care este, la rândul ei, ţinta celor ce vor s-o exploateze speculativ. Există şi „calcule” în acest sens, generate de realitatea că există deja multe ţări în care deficitul de apă afectează vieţile oamenilor. Strâns legat de hrană, întrucât agricultura este cel mai mare consumator de apă la nivel mondial, deficitul de apă poate deveni o ameninţare la adresa aprovizionării cu alimente. Regula este valabilă, totodată, şi pentru multe procese industriale care se bazează pe disponibilitatea apei.

În sensul cel mai simplu, deficitul de apă înseamnă că oferta nu face faţă cererii. Cererea de apă dulce va creşte în cele mai multe regiuni ale lumii, datorită creşterii populaţiei. Pe cale de consecinţă, ca şi în cazul terenurilor, au apărut entităţile interesate de speculaţiile cu apă. Acapararea acestei resurse vitale a ajuns să însumeze la nivel mondial 454 miliarde de metri cubi pe an (5% din consumul de apă al lumii), întreaga cantitate fiind în proprietatea câtorva multinaţionale – printre alţii, americanii de la „Nile Trading & Development”, australienii de la „BHP Billiton”, gigantul taiwanez „Unitech” sau chiar magnatul media Ted Turner. Ţinta sunt ţările sărace sau în curs de dezvoltare, pentru care „cantitatea de apă exploatată de străini ar fi suficientă pentru a eradica foametea”, susţine profesorul Paolo D’Odorico, de la Universitatea din Virginia. Per ansamblu, investitori din şapte ţări – SUA, Emiratele Arabe Unite, India, Marea Britanie, Egipt, China şi Israel – care se regăsesc şi pe lista marilor cumpărători de pământ – controlează circa 60% din afacerile cu apă potabilă.

Toate aceste „mişcări” pe harta resurselor vitale demonstrează că marele capital acţionează continuu, asigurându-se că o parte cât mai mare din producţia alimentară de care are nevoie omenirea – producţie care ar trebui să se dubleze până în 2050, avertizează cercetătorii – şi din necesarul de apă va fi acaparat.

Prin Tratatul de aderare la UE, străinii vor putea cumpăra pământ (…) Avem obligaţia – Preşedinţie, Guvern, Parlament – să găsim soluţia de a-i credita pe agricultorii români în condiţii avantajoase, pentru a putea fi ei cei care cumpără pământul. El ne garantează şi bunăstarea, nu numai hrana“ (Traian Băsescu, preşedinte al României)


Reglementări restrictive

  • „În Germania nu se poate cumpăra teren decât dacă persoana care achiziţionează face dovada că plăteşte taxe către statul german, în Italia, pentru a vinde teren agricol, trebuie anunţaţi toţi vecinii, care au drept de preemţiune asupra proprietăţii.
  • În Franţa, cinci ministere trebuie să-şi dea acordul pentru încheierea unei tranzacţii funciare. Legea obligă orice cumpărător să lucreze pământul în scopuri agricole timp de 15 ani, perioadă în care vânzarea și închirierea proprietății este nu doar blocată, ci şi ilegală”

(agrostandard.ro”)