NUMARUL
207-208

Efigii

Un gigant al culturii române – Nicolae Iorga (I)

Reporter: editura August - 9 - 2020
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează cărturarul devotat neamului, cel mai renumit istoric în întreaga lume, omul politic care s-a opus compromisului de fiecare dată cînd soarta țării a fost pusă în cumpănă. Viața s-a a fost plină de evenimente strâns legate de soarta Țării, iar sfârșitul tragic din pădurea Strejnic, acolo unde marele Om a căzut sub gloanțele vindicative ale unor fanatici ai extremismului politic, a fost începutul unei lungi perioade de sfâșiere lăuntrică a ființei naționale. Cred că este de mare interes observarea trăsăturilor de caracter ale acestui mare savant, fapt absolut necesar pentru înțelegerea multor acțiuni definitorii ale sale. 

La biroul de lucru, în anul 1921, în timpul mandatului de deputat

Încă în periada studiilor liceale, Nicolae Iorga se dovedește un om interesat de mișcarea ideilor sociale, preocupat fiind de ceea ce ar putea îmbunătăți soarta țăranului român. Este atras de marxism o scurtă perioadă, însă, dar nu a fost convins de soluția oferită, aceea a revoluției și a răsturnării ordinii sociale, ceea ce ar fi însemnat și distrugerea elementelor conservatoare din societatea românească. Părăsește această preocupare, făcând loc în sfera sa de interese doctrinei conservatoare, cu trăsăturile unei democrații de tip occidental. Iorga nu era un elitist social, îl interesa soarta poporului de rând, considerându-l rezervorul de energii și sacrificii pentru stat. În schimb, se confunda cu modelul elitei care își asuma datoria față de națiune, față de Stat. Mai presus de orice, Nicolae Iorga punea caracterul național al Statului, văzând în această trăsătură coagularea intereselor tuturor grupurilor sociale și politice. Căutarea expresiei autentice, românești, a Statului avea pentru marele istoric o semnificație valabilă și astăzi. Iată ce scria în finalul unei scurte, dar dense „Istorii a Albaniei și a poporului albanez”, înfăptuită la cererea câtorva patrioți albanezi în zorii statului independent al Regatului Albaniei, în anul 1919, când România întregită se găsea într-o situație extrem de nesigură, expusă amenințărilor sovietice și ale Ungariei aflată sub regim bolșevic: „Un popor poate cădea dacă admite prea ușor influențele interesate ale vecinilor care nu vor nimic mai mult decât să anexeze deschis sau pe furiș teritoriul său”. Am adăuga, astăzi… „ori resursele sale”. Premonitorie frază dacă ne uităm la anii ce au urmat Tratatului de la Trianon. Obsesia, de bun augur, a păstrării și întăririi specificului național a dus la câteva fapte cu totul deosebite în viața sa. Astfel, în anul 1905, când Nicolae Iorga face pasul hotărâtor în viața sa, de a intra în politică, protestează vehement, însoțit în manifestarea sa de studenții Universității București, împotriva folosirii limbii franceze în Parlamentul României și împotriva unei reprezentații teatrale în limba franceză la Teatrul Național. Nu era vorba de o francofobie, ci de o românofilie. Afirmarea limbii române în Parlament și la Teatrul Național (să nu uităm că Teatrul Național a fost prima instituție a redeșteptării naționale încă înaintea Revoluției de la 1848) era o chestiune de principiu și nu era îndreptată împotriva nimănui. Anterior cu un an, Nicolae Iorga călătorise în Transilvania, vizitând mai mult de 150 de localități românești și înțelegând repede și pe deplin lupta românilor din Imperiu pentru supraviețuire identitară. Lupta lor avea drept principală armă de apărare cultivarea limbii române. Scrie în același an „Istoria lui Șefan cel Mare pentru poporul român”, apoi, în anul următor, publică o importantă lucrare, ce va da noi energii mișcării românești din Imperiu – „Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească” – apoi celebra „Istoria românilor în chipuri și icoane”. Vedem că la acel moment, Nicolae Iorga era poate singurul care înțelegea organicitatea populațiilor românești care trăiau sub diferite stăpâniri, dar care aparțineau unui singur popor, ce urma să devină o Națiune. 


(continuarea în numărul viitor)

Eugen Uricaru