NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Archive for August, 2020

O pată greu de șters de pe calendarul relațiilor româno-germane

Reporter: editura August - 10 - 2020 Comments Off on O pată greu de șters de pe calendarul relațiilor româno-germane
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu privire la muncitorii sezonieri, în urma incidentelor din ultima vreme petrecute în Germania, propunând modificarea legislației europene în ce privește munca sezonieră. „Problemele pe care le au muncitorii români necesită o abordare instituțională, pentru a ne asigura că ele nu vor mai apărea pe viitor”, a declarat Dacian Cioloș despre documentul care ar urma să devină poziția oficială a Parlamentului European. 

Carol Roman

Acolo unde poate te-ai aștepta mai puțin, în Germania, a apărut o pată neagră pe relațiile bilaterale – și nu ne referim la întreprinderile germane, prospere, care își au sediul în țara noastră, ci la tratamentul înjositor la care sunt supuși cetățeni români ce vin să lucreze în Germania. 


Se cunoaște faptul că România şi R.F. Germania au o relaţie bilaterală complexă, care a înregistrat un constant curs ascendent în ultimii ani. Unele dintre evoluțiile recente pe segmentul forței de muncă din România care pleacă spre fermele și abatoarele germane, unde lucrătorii nu beneficiază de drepturile comunitare, sunt de-a dreptul degradante, afectând grav raporturile bilaterale româno-germane. Amintim că bunele relații dintre cele două țări se bazează pe documentul semnat la 21 aprilie 1992 privind cooperarea prietenească. Sub aceste auspicii, libera circulație a lucrătorilor români spre această putere europeană a generat an de an afluxuri de lucrători sezonieri, dar situația multora dintre ei înregistrează mai cu seamă în acest an un tratament umilitor aplicat muncitorilor români din agricultură. Din păcate, această anomalie a generat abia recent reacții oficiale federale reparatorii. Relevantă, în context, este declarația ministrului german al Agriculturii, Julia Klöckner: „Vin muncitori care decid singuri unde anume în Europa doresc să muncească, pentru a câștiga bani”… La rândul său, autoritățile române s-au limitat doar la a-i sfătui pe cei care pleacă la muncă să… studieze cu atenție contractele redactate în limba germană. Dar în contextul pandemiei de COVID-19 și al situației de mobilitate cu totul specială pe care a generat-o, relatările despre abuzurile la care sunt supuși unii dintre românii aflați la muncă în Germania au început să capete o altă greutate. 

Muncitorii români se plâng că una li se promite în țară și alta găsesc la destinație. „Nu s-a respectat absolut nimic din ce s-a spus. Suntem trataţi ca nişte sclavi. Se munceşte 12 ore pe zi. Muncim şapte zile pe săptămână, inclusiv duminica”, relatează unul dintre lucrătorii români. 

Date fiind aceste nerespectări incalificabile ale unor drepturi elementare, unii muncitori români care au protestat au ajuns să fie concediați de pe o zi pe alta, iar în unele cazuri compatrioților noștri le-au fost oprite documentele. „Unii muncitori au fost pur și simplu abandonați în stradă”, arată o anchetă realizată de reputatul post de radio „Deutsche Welle”. Iar jurnaliștii germani de la „Der Spiegel” au vorbit despre un „model de afaceri cu o armată de muncitori ieftini din Europa de Est”. Revoltat de atitudinea propriilor compatrioți, Szabolcs Sepsi, responsabil pentru muncitorii sezonieri la Federația Sindicală Germană, afirma recent că lucrătorii sezonieri ar fi tratați ca niște „oameni de mâna a doua”. 

Nu doar lucrătorii sezonieri sunt în postura de a suporta abuzuri sau de a trăi în condiții foarte grele. Presa germană a relatat pe larg despre sutele de angajați – dintre care mulți români – ai unui abator, care s-au infectat cu noul coronavirus. „Nimeni nu se simte cu adevărat responsabil pentru protejarea lucrătorilor străini”, explică Anne-Monika Spallek, purtătoare de cuvânt a Partidului Verzilor din regiunea Coesfeld. 

A fost nevoie de situațiile extreme generate de pandemie și de protestele masive, puternic mediatizate, ale muncitorilor români de la fermele și abatoarele din Germania pentru a se anunța schimbarea legislației muncii în această țară, a anunțat Ambasadorul român la Berlin, Emil Hurezeanu. Abia după ce valul de proteste ale lucrătorilor români a devenit subiect politic, lucrurile par să ia o altă turnură. Deși destul de târziu, dat fiind faptul că problemele muncitorilor români din vest persistă de ani buni și s-au agravat încontinuu, oficialități implicate în apărarea drepturilor lor au început să se anime. Astfel, ministrul Muncii din România, Violeta Alexandru, a verificat situația lucrătorilor români, iar ministrul Muncii din Germania, Hubertus Heil, a dat asigurări că situația se va remedia. 

Până una, alta…

Carol Roman

O „epidemie continentală” – Singurătatea

Reporter: editura August - 10 - 2020 Comments Off on O „epidemie continentală” – Singurătatea
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți europeni este complet singur și nu are la cine să apeleze în caz de nevoie. Fenomenul este ceea ce a fost denumit de Crucea Roșie ca „o epidemie ascunsă”, actuala evoluție pandemică agravând această stare de lucruri.

În Italia și Luxemburg, 13% dintre adulții trecuți de o anumită vârstă sunt pe deplin singuri. În Germania, autoritățile au decis chiar să treacă la acțiune după ce s-a constatat faptul că în Berlin, jumătate dintre case sunt locuite de câte o singură persoană. În aceste condiții, guvernanții intenționează să legifereze înființarea unui post de Consilier Oficial pentru Singurătate. „În Berlin trebuie să trecem la acest pas. Este nevoie de un angajat cu normă întreagă pentru a coordona proiectele din acest domeniu”, explică Maik Penn, reprezentant al partidului de guvernământ CDU. 

Același aspect a atras atenția, în 2018, premierului de atunci al Marii Britanii, Theresa May, care a decis înființarea unui Minister pentru Singurătate, în condițiile în care 1,2 milioane de britanici sunt izolați social, după cum arată estimările Fundației „New Economics”. 

Nici pentru francezi lucrurile nu stau diferit – 12% din populația Franței fără niciun fel de legături cu familie, prieteni sau colegi. Singurătatea este un fenomen la ordinea zilei și în cele mai avansate societății, în care oamenii se declară fericiți: Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia, Islanda. Potrivit Institutului pentru Fericire de la Copenhaga, singurătatea a ajuns la cote îngrijorătoare și în rândul tinerilor. 
 
 

Străzi ce poartă nume de criminali de război

Reporter: editura August - 10 - 2020 Comments Off on Străzi ce poartă nume de criminali de război
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, simbolurile și învățămintele ei: peste zece străzi și piețe de pe teritoriul țării sunt denumite după criminali de război, condamnați sau cunoscuți pentru fapte condamnabile de-a lungul timpului. 

Piața Dragoljub Mihailovic, din Bijeljina

Astfel, în localitatea Pale există un complex rezidențial numit Radovan Karadzic, fost lider condamnat pentru crime de război la doar câteva zile după ce ansamblul primise numele său; în Bozanovici există strada Radko Mladic, dedicată militarului sârb condamnat pentru genocid, o placă memorială cu numele său fiind amplasată și într-un cartier al Capitalei Sarajevo; în Bihac se află strada Rasim Delic, fost lider al Armatei Bosniace condamnat de Curtea de la Haga; în Sanski există moscheea Mehmed Alagic, denumită astfel în onoarea unui fost general care a decedat înainte să afle verdictul Curții Internaționale de la Haga; Nikola Koljevic, fost politician implicat într-o acțiune criminală alături de Radovan Karadzic, are un bust orașul Banja Luka; o stradă din Bijeljina poartă numele Gărzii de Voluntari Sârbi, organizație paramilitară acuzată de a fi comis atrocități în… Bijeljina; în Vișegrad se află o stradă care poartă numele unei facțiuni a fostei Armate Populare Iugoslave, Uzice Corps, care a comis primele crime chiar în acest oraș, la începutul războiului. Exemplele ar putea continua cu numele străzilor din Mostar care au fost schimbate pentru a onora oficialități sau militari pro-fasciști din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, arată o investigație „BalkanInsight”


Potrivit legislației și reglementărilor după care se ghidează autoritățile locale, „străzile nu sunt denumite, de regulă, după personalități decedate recent, iar unul dintre criteriile care trebuie luate în considerare este contribuția semnificativă a persoanei respective la istoria Bosniei-Herțegovina”. În acest context, potrivit purtătorului de cuvânt al organizației civice și pentru apărarea drepturilor omului „Ostra Nula”, Milica Pralica, „a conferi astfel de legitimitate unor criminali de război trimite mesajul că faptele lor nu s-au întâmplat”.

Deși există o rezoluție parlamentară care interzice denumirea locurilor publice după condamnați pentru crime de război, alcătuirea administrativă a Bosniei-Herțegovina face ca aceste legi să nu fie implementate pe teritoriul Republicii Srpska, una dintre componentele statului balcanic. 

De altfel, în Raportul anual de evaluare a progreselor pe calea integrării în Uniunea Europeană se menționează faptul că în Bosnia-Herțegovina „unii lideri politici neagă faptele petrecute în timpul războiului din anii 1990 și răspândesc îndoiala vizavi de imparțialitatea tribunalelor internaționale”.

Repoziționări în spațiul euroatlantic

Reporter: editura August - 10 - 2020 Comments Off on Repoziționări în spațiul euroatlantic
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau nescrise ale Covidului: prudență și suspiciune, iar de aici distanțare, izolare, carantinizare… Comentariile analiștilor constată, mai toate, că raporturile transatlantice sunt în acest moment la ce mai joasă cotă din întreaga perioadă postbelică. Oricât de alarmiste ar părea asemenea afirmații, fapt este că în fața celor două mari sfidări ale momentului cu care se confruntă lumea, și nu numai cea occidentală – Covid și criza economică mondială – comunitatea euroatlantică, dar și cea internațională nu au conlucrat efectiv, nu s-au întrajutorat coordonat, nu au pus în mișcare proiecte comune.

SUA dețin, în anul 2020, președinția anuală a G7

Iar toată această „lehamite a conlucrării”, cum o numea un ziarist vest-european, intervine: 1. într-un moment internațional tensionat, marcat de pandemie și de incipienta criză economică prevăzută a fi de amploarea și gravitatea celei din anii 1930 și 2. în anul în care principalii doi protagoniști ai lumii democrației liberale dețin prerogativele conducerii în importante formate internaționale: SUA are președinția anuală a G-7, iar Germania exercită, de la 1 iulie, Președinția semestrială a Uniunii Europene. Dar cancelarul german Angela Merkel a declinat invitația președintelui SUA, Donald Trump, de a participa la un summit G-7, iar în replică, Washingtonul a decis reducerea cu o treime a efectivelor sale militare de pe teritoriul Germaniei. Decizia Casei Albe a dezlănțuit un puhoi de reacții la Berlin, care reproșează SUA că n-a fost măcar avertizat. Ba da, a răspuns Washingtonul, care a reamintit că a explicat în repetate rânduri și din ce în ce mai imperativ Germaniei că efortul său financiar la bugetul NATO e prea mic, că Berlinul nu-și respectă propriile angajamente asumate de a spori contribuția la bugetul de apărare al NATO și, în același timp, că Germania profită din schimburile comerciale cu SUA, dar în paralel construiește cu Rusia Nord Stream-2.


Acutizarea tensiunilor Washington-Berlin sunt însă doar vârful unui aisberg. Deteriorarea relațiilor interstatale și a solidarității aliaților și partenerilor se extinde pe întregul areal euroatlantic și al Europei Unite dar, mai preocupant, pune tot mai mult – și pentru tot mai mulți – sub semnul întrebării nu doar eficiența, dar însăși rațiunea de a fi a NATO și UE, cele două formate instituționalizate create în timpul „războiului rece” și cuprinse azi de febra reformatării și adaptării lor la noile realități europene și mondiale.

Blocul NATO, în fața unor noi provocări strategice

Disputele interatlantice se poartă astăzi în principal pe terenul economic și pe cel strategic. Relațiile economice americano-vest-europene pendulează „între competiție și sfidare”, cum observă analiștii francezi Celia Belin și Quentin Lopinot, într-un studiu publicat în revista „Vie publique”. După încheierea „războiului rece”, Europa Unită și instituțiile sale au început să fie percepute tot mai accentuat la Washington mai degrabă ca un concurent decât ca un partener. „Uniunea Europeană – declara la 25 noiembrie 2008 președintele Donald Trump – profită de ani de zile de noi prin intermediul comerțului, dar nu sunt la înălțimea angajamentelor lor militare din NATO. Lucrurile trebuie să se schimbe și repede!”. Chiar repede nu se schimbă, dar mari mutații geopolitice se prefigurează tot mai distinct. 


Poziția abrazivă a președintelui Trump față de aliații și partenerii europeni nu este însă singulară în politica externă a SUA, deoarece mai toți președinții care s-au perindat la Casa Albă au atras atenția vest-europenilor asupra asimetriilor din relațiile SUA-Europa. 

Prin îndepărtarea sa de practicile diplomației multilateralismului și deviza „America First”, Washingtonul mizează tot mai puțin pe instituțiile inter/supra-statale care, în lumea occidentală, sunt în primul rând NATO și UE. Președintele Trump a declarat, încă înainte de preluarea mandatului de la Casă Albă, că NATO este o „instituție depășită” (iar președintele francez Macron s-a grăbit să o diagnosticheze ca fiind „în moarte cerebrală”…). Washingtonul privește cu scepticism și constructul Europei integrate, pe care îl consideră mai degrabă o himeră ineficientă, minată de diviziuni interne insurmontabile, cu angrenaje birocratice, greoaie și sterile. De aici, o abordare pragmatică de către Casă Albă a relațiilor cu statele europene, abordare care privilegiază cadrul bilateral și agendele punctuale. 

Răceala din relațiile interoccidentale are temeiuri concrete. În plan economic, începând cu anii 1970, balanța comercială devine deficitară pentru SUA, iar din 1973, PIB-ul însumat al statelor UE îl depășește pe cel al SUA până în 2015, adică timp de mai mult de patru decenii. Concurența comercială e dublată și de temerile privind o „emancipare europeană în domeniul strategic”, cum o numesc eufemistic analiștii vest-europeni. Abordarea diferită de pe cele două țărmuri ale Atlanticului a relațiilor cu Rusia și China, implicarea diferită în crizele și conflictele din Orientul Mijlociu și nordul Africii (din Irak și până în Libia), proiectatul paralelism NATO – „armata europeană”, conceptul de „autonomie strategică europeană” etc., exemplifică diversitatea și complexitatea relațiilor interoccidentale, proces care a primit un impuls viguros după încheierea confruntării canonice Vest-Est din anii „războiului rece”.

Iar disarmoniile din lumea euroatlantică nu sunt doar conjuncturale, ci acced și în zone esențiale, antrenând în discuție și probleme de ordin principial. Pentru Washington, scriu autorii francezi de la „Vie publique” sus-menționați, institutiile europene „întruchipează un model ideologic concurent și incompatibil cu cel promovat acum în capitala americană”. Pentru conservatorii americani, UE nesocotește trei principii fondatoare: suveranitatea, națiunea și libertatea individuală. Iar integrationiștii europeni sunt văzuți ca promotori ai proiectului mondialist. Faimosul discurs al președintelui Trump la ONU, cuvântările secretarului de Stat Pompeo de la Bruxelles și Munchen cheamă la restaurarea națiunii și a statului-națiune în sistemul internațional și dezavuează formatele multinaționale (de fapt, supranaționale). Iar în politica să concretă, Washingtonul s-a disociat de multilateralism prin gesturi spectaculoase, precum retragerea din sau revizuirea unor instituții și tratate internaționale. Directoarea planificării politicilor din Departamentul de Stat, Kiron Skinner, denunță public multilateralismul, tratatele, organizațiile internaționale care, afirmă ea explicit, „împietează asupra drepturilor națiunilor suverane”.

Într-o lume supusă ea însăși unor transformări radicale, conceptul de Occident, de „lume liberă”, a democrației liberale, tinde să se dilueze și să se recompună tot mai derutant, după dispariția lumii postbelice bipolare, ceea ce nu înseamnă în niciun caz că în ce o privește, comunitatea organică euroatlantică ar tinde să devină o simplă alianța conjuncturală, după ce, timp de jumătate de mileniu, a fost vectorul progresului și civilizației sub semnul valorilor umaniste consacrate astăzi la scară planetară. 

Într-o asemenea paradigmă istorică și geopolitică, sunt greu de acceptat ca realiste unele reacții intempestive care țâșnesc în vestul continentului și chiar în centri de putere de certă influență. La Berlin se vehiculează, inclusiv în cercuri oficiale, variante de axe extraeuropene de tipul Berlin-Beijing (eventual Moscova), trecându-se cu dezinvoltură peste deloc neglijabila „necunoscută” americană din această complicată ecuație. Iar la Bruxelles, noul titular al departamentului de politică externă și securitate, Josep Borell, avertizează – probabil Washingtonul – că „pe fondul schimbărilor geopolitice, Europa ar putea fi nevoită să aleagă între China și SUA ca principal aliat pe scenă mondială”. Atitudinea lui Borell i-a făcut pe unii observatori diplomatici să susțină că „UE nu ar mai fi în alianță transatlantică cu SUA în privința Chinei”, după cum scria un comentator în „South China Morning Post”, din 17 iunie 2020. Oricum, președintele Donald Trump nu avea de ce să se mire de poziția exprimată de înaltul demnitar european, ba chiar, într-un fel, a anticipat-o, căci într-o discuție telefonică purtată anterior cu președintele Putin, a făcut publică intenția de a invita la viitorul G-7 nu numai Rusia, ci și state din zona Asia-Pacific, ca India, Australia, Coreea de Sud. Iar secretarul de Stat Mike Pompeo a pledat cât se poate de explicit pentru o solidarizare mondială în fața a ceea ce el a numit „sfidarea chineză”, care spune el, nu privește doar SUA, ci întreagă lume. 

Dacă posibila realiniere a lumii pe o asemenea viziune e greu de imaginat, nu e mai puțin adevărat că solidaritatea euroatlantică va traversa o perioadă de mari încercări, reevaluări, opțiuni, impuse de mutațiile, frământările și convulsiile care vor remodela structural lumea post-Covid. Contururile acestei lumi sunt încă mult prea incerte pentru a putea fi aproximate, dar o lume a viitorului fără o comunitate euroatlantică viguroasă, coerentă, viabilă, cu imensul ei patrimoniu ei de cultură și civilizație și cu valorile ei umaniste adânc înrădăcinate în conștiințe (dar și tot mai virulent atacate de feluriții „furioși” ai clipei) este foarte greu, ba chiar imposibil de imaginat.

Corneliu Vlad

1945, Anul ZERO. Referință pentru soarta Balcanilor în Europa

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on 1945, Anul ZERO. Referință pentru soarta Balcanilor în Europa
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la finalul unei lecturi care mă încărcase cu o vizine nouă despre momentul trecerii de la urgia războiului la iluzoria liniște a păcii. Am avut șansa să îl întâlnesc pe Ian Buruma, autorul tulburătoarei lucrări, la București, în 2019, într-o frumoasă seară de vară, la Centrul Cultural Francez. I-am spus atunci cât de șocant este pentru cititor să afle, după decenii, șirul atrocităților și suferințelor petrecute după momentul încheierii luptelor în Al Doilea Război Mondial, cea mai sângeroasă pagină a istoriei umanității. Ian Buruma mi-a spus atunci că limitele de spațiu și de documentare pentru ,,ANUL ZERO” au lăsat loc mult pentru cercetarea evenimentelor tragice ale acelei perioade în zona Balcanilor. Acum, la 75 de ani de la încheierea conflagrației, revista ,,Balcanii și Europa”, generos deschisă temelor substanțiale ale istoriei și prezentului, îmi dă prilejul să prezint o sinteză a ANULUI ZERO în regiunea noastră. Destinele personale ieșite din război intrau pentru mulți ani în malaxorul „războiului rece”.


În 9 mai 1945, sergentul Daniel Teodorescu, comandant de pluton de branduri în Regimentul 5 Cavalerie, avea ordin ca în zori să anihileze un cuib de rezistență german, bine consolidat în stâncile din Munții Tatra. În jurnalul personal la care am avut acces, ca un document prețios al familiei, el povestește că înainte de atac a văzut ridicat un steag alb ieșit prin ambrazura cazematei. A înțeles că atunci s-a terminat războiul. Îl începuse în zorii zilei de 22 iunie 1941, la forțarea Prutului. A trecut prin asaltul de la Odesa, a scăpat în 1942 din dezastrul de la Cotul Donului și a ajuns la Constanța, în mai 1944, pe o navă, în operațiunea de retragere din Crimeea. După 23 august 1944 avusese alți aliați și noi dușmai. La finalul marii călătorii prin Europa, în patru ani de război, pendulul sorții care îl dusese o mie de kilometri spre Est și apoi altă mie spre Vest îl fixa în punctul de echilibru, la Alba Iulia. Fiul Țării Moților venea acasă. Nu anticipa cum se vor așeza lucrurile în această parte a Lumii. Primele luni de pace l-au lămurit pe Daniel Teodorescu că urma să intre în „războiul rece”. Nici pentru combatanții din țările vecine soarta nu va fi mai bună. Nu știau că destinul Balcanilor fusese deja jucat la ruleta intereselor Marilor Puteri.

O lume nouă din ACORDUL PROCENTUAL

Winston Churchill descrie în ,,Memorii din Al Doilea Război Mondial” cum a negociat, în 9 octombrie 1944, celebrul ACORD PROCENTUAL, încheiat cu Stalin în timpul vizitei făcute la Moscova. ,,Să ordonăm afacerile noastre din Balcani, i-am propus lui Stalin. Armatele voastre se găsesc în România și Bulgaria. Noi avem interese, misiuni și agenți în aceste țări. În timp ce au fost traduse cuvintele mele, am scris pe o jumătate de foaie: România-Rusia 90%, Alți 10 %, Grecia-Marea Britanie (în acord cu Statele Unite), 90%, Rusia 10%, Iugoslavia -50-50%, Ungaria -50-50%, Bulgaria-Rusia 75%, Alții 25%. Am împins foaia în fața lui Stalin. Totul a fost reglat în mai puțin timp decât ne-a trebuit pentru a scrie”.


Înțelegerea dintre Stalin și Churcill a fost pusă în practică imediat.

 


ROMÂNIA, PRIMUL AN DE CUMPĂNĂ 

Romania

Daniel Teodorescu găsea la întoarcerea acasă un Guvern Petru Groza. Puțini din cei 540.000 de militari care participaseră la campania din Vest știau cum stăteau lucrurile în țară. Înainte de 6 martie 1945, Regele îl chemase la București de pe front pe generalul Avramescu, comandantul Armatei care eliberase Transilvania, cu intenția să-i încredințeze formarea unui nou guvern. Rușii intră pe fir și ,,aranjează” un atac pus pe seama nemților în care Avramescu moare, familia lui fiind apoi deportată în Rusia. Comisia Aliată de Control aviza toate măsurile guvernului. Se înființează SOVROMURILE pentru exploatarea zăcămintelor naturale. În 16 iulie se introduc cotele agricole obligatorii, pe o secetă cumplită, care anunța foametea. În 19 iulie, Groza dă un decret pentru înființarea detașamentelor de muncă forțată pentru persoanele fără serviciu. Sunt arestate sub diverse acuzații 90.000 de persoane. În 27 iulie, la Potsdam, Conferința Marilor Puteri nu recunoaște legitimitatea guvernului Groza, menținut însă cu sprijinul URSS. Tensiunile politice cresc, în 20 august, Regele Mihai intră în greva regală și nu mai semnează nici un decret al guvernului. În 4-13 septembrie, Groza merge la Moscova pentru a stabili următoarele măsuri incluse într-un program de trei ani pentru comunizarea completă a României. Gheorghe Gheorghiu-Dej este ales secretar general al Partidului Comunist Român, în 21 octombrie. După două săptămâni, în 8 noiembrie, are loc o mare manifestație a partidelor istorice, de susținere a Regelui, de Sf. Mihai. Au loc ciocniri, se înregistrează 11 morți, sunt operate sute de arestări. Anul se încheie cu vizita la București a temutului Vîșinski, adjunctul lui Molotov la Externe, însoțit de ambasadorii la Moscova ai SUA și Marii Britanii. ,,Troika” îl convinge pe Regele Mihai să renunțe la grevă. Nici Regele nu știa de ACORDUL PROCENTUAL

 


BULGARIA A REZOLVAT TOTUL CU GLOANȚE

Bulgaria

Ziua de 9 mai 1945 a găsit Armata 1 Bulgară cu un efectiv de 150.000 de militari în Austria. Făcuse joncțiunea cu trupele britanice. La parada din 11 iunie, trupele întorse de pe front dau onorul la Sofia unor generali sovietici care controlau strict țara prin guvernul Kimon Ghiorghiev. Monarhia fusese abolită, prințul regent Kiril și fostul premier Filov, arestați în februarie 1945, sunt executați. Valul de arestări și condamnări la moarte pe bandă rulantă ,,curăță” Bulgaria de orice opoziție politică. În noiembrie, Ghiorghi Dimitrov se întoarce după un exil de 22 de ani. La Moscova condusese Cominternul. Alegerile din 18 noiembrie au un rezultat apropiat din procentele acordului Churchill-Stalin: 84% au comuniștii și agrarienii. Bulgaria este singura aliată din Axă care își va mări teritoriul aflat înainte de război, cu includerea Cadrilaterului;S ilistra și Balcic sunt luate României. 

 

 


TRAGEDIA GREACĂ. DUPĂ OCUPAȚIE, RĂZBOI CIVIL

Grecia

Grecia s-a aflat, între 1941-1944, sub triplă ocupație – germană, italiană, bulgară. Retragerea trupelor germane deschide calea unor confruntări între formațiunile armate de rezistență, în care comuniștii aveau cea mai puternică forță. Până la 9 mai 1945, Ziua Păcii în Europa, la Atena erau ,,plantate” bombele pentru declanșarea unui sângeros război civil. Conferința de la Yalta întărește ACORDUL PROCENTUAL, dând mână liberă Marii Britanii să-și valorifice cele 90 de procente de influență. Sub conducerea lui Nikos Zahariadis, întors din lagărul de la Dachau, comuniștii organizează ,,o autoapărare populară de masă” pentru contracararea represiunii exercitate de forțele de dreapta, sprijinite de trupele britanice. În noiembrie 1945, liderii comuniști greci cer ajutorul Moscovei pentru a avea asigurată o linie de aprovizionare prin Bulgaria și Iugoslavia. Războiul civil avea să izbucnească în 1946, istoricii apreciind victimele la 50.000-70.000 de mii de morți din ambele tabere în luptele încheiate în 1949. Tribunale speciale au dat 3.000 de condamnări la moarte, 50.000 de persoane se aflau în închisori și lagăre. Zeci de mii de combatanți s-au refugiat în țările socialiste, câteva mii formând o comunitate greacă în România.


IUGOSLAVIA NU CREDE ÎN LACRIMI

Iugoslavia

Ultima luptă a războiului din Europa s-a încheiat în 25 mai 1945, după 17 zile de la semnarea capitulării Germaniei. La Odzar, în Bosnia, trupele lui Tito au anihilat rezistența unor fanatici din trupele ustașilor, episod sângeros care ilustra ura adâncă dintre formațiunile armate care s-au confruntat pe teritoriul iugoslav. Tito conducea o armată de 800.000 de oameni care învinsese nu numai pe nemți, dar și pe cetnici – regaliștii lui Mihailovic – și pe ustași – fasciști croați ai lui Ante Pavelic. Coloanele de colaboraționiști refugiați în Austria sunt împinse cu forța de trupele engleze în Iugoslavia, unde, în mai 1945, sunt masacrate fără milă de trupele lui Tito. Răzbunarea era legea acelor zile crunte. Războiul făcuse în Iugoslavia circa un milion de victime, așa încât bilanțul de ,,retușare” era scris tot cu sânge și după încheierea păcii generale. În octombrie, Iugoslavia este primită în ONU, alegerile din noiembrie sunt câștigate de comuniștii care abolesc monarhia. Tito va fi până la moarte ,,regele” neîncoronat al Iugoslaviei.


ALBANIA, ÎNTRE TITO ȘI STALIN

Albania nu intra în calculele postbelice ale Aliaților, problema fiind lăsată în seama lui Tito, care sprijinise rezistența comuniștilor albanezi. Ziua de 9 mai 1945 îi găsea pe comuniști solid instalați la Tirana, liderul lor, Enver Hoxha, fiind prim-ministru din noiembrie 1944. Kosovo este integrat în ianuarie 1945 în Iugoslavia, ca o recompensă dată ,,fratelui cel mare” de la Belgrad. Până la alegerile din noiembrie 1945, opozanții politici și elita albaneză interbelică sunt complet anihilate. Albania va deveni apoi, prin alipirea totală de Moscova, unul dintre adversarii cei mai vocali ai Iugoslaviei.

DAN CONSTANTIN

 

Acasă la președintele Fundației Nobel

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on Acasă la președintele Fundației Nobel
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte inițiative din presa românească, am inițiat o anchetă internațională în ziarul „Scînteia tineretului”, al cărui colaborator eram număr de număr. Invitați să-și spună cuvântul erau laureați ai Premiului Nobel. Domnul Ulf von Euler, președinte al Fundației Nobel, aflând despre această inițiativă românească, impresionat, ne-a trimis o invitație pe adresa ziarului, de a-l vizita la Stockholm. Era un prim mare succes internațional al ziarului de tineret. Am fost primit cu deosebită amabilitate, în locuința domnului Ulf von Euler, de pe strada Karlaplan, nr. 11. Eram onorați de această posibilitate de a avea o convorbire cu Președintele Fundației Nobel, el însuși laureat al Premiului Nobel. Plin de solicitudine, îmi spunea că este remarcabilă ideea de a te adresa unor laureați ai Premiului Nobel din Vest, ca și din Est, cu rugămintea de a răspunde la chestionarul nostru atât de atractiv. 

Ulf Svante von Euler (1905-1983)

Chiar la începutul discuției mi-a declarat că orice mare performanță ar trebui să fie realizată și de către oameni tineri, exponenți ai viitorului, își exprima întreaga admirație atunci când îi observa abordând probleme grele, pe care încercau cu tot dinadinsul să le rezolve. Remarca faptul că mulți dintre cei care răspunseseră la ancheta pe care o realizam la ziarul românesc de tineret erau recunoscuți peste hotare, datorită statorniciei pe care o manifestau. Îmi spunea, printre altele, surprinzându-mă: „Mă gândesc, de pildă, la genialul Brâncuși, exemplu de simplitate, sobrietate și concentrație artistică. În esență, aș afirma că secretul celebrității este rezultatul unei activități umane cu sens pentru societate”.

 

  • Îmi vorbiți despre trăsături umane elevate necesare oamenilor pentru a se realiza și a deveni notorietăți într-un domeniu sau altul… Vă înțeleg. Totuși, există ceva comun tuturor oamenilor care se bucură de apanajul de a fi socotiți că și-au achitat prețul celebrității în fața semenilor lor?
  • Cred că da… Înainte de toate, să dovedească o voință de fier în tot ceea ce fac. Să nu admită echivocul ori jumătatea de măsură… Apoi, să fie interesați sincer de domeniul în care activează, spre a se putea polariza în mod real potențele creatoare… La care aș mai adăuga ambiția personală, care nu trebuie să lipsească acestor oameni. Sunt adeptul unor lucrări încheiate, bine făcute. Cred că cele spuse de mine fac parte din solicitările oricărei performanțe. 
  • Știm că în urmă cu câtva timp ne-ați vizitat țara… 
  • Înainte de toate, țin să afirm că România deține un potențial natural de inteligență umană deosebit de valoros. Vorbesc în calitate de om care am avut prilejul ca în anul trecut să cunosc frumoasa dvs. țară și să-mi fac unele impresii favorabile, după participarea, la Brașov, la un Congres Internațional de Fiziologie, al cărui vicepreședinte am avut onoarea de a fi fost ales. Ne-am simțit în largul nostru atât la București, cât și la Brașov, intrând în contact cu un mediu spiritual în plină formare și efervescență creatoare. De altfel, România a ajuns astăzi o țară despre care se vorbește apreciativ în întreaga lume. Un fapt este elocvent în sine: știu că președintele Consiliului de Stat al României a avut convorbiri, într-un răstimp scurt, cu toți conducătorii marilor puteri.
  • Vă mulțumesc pentru frumoasele aprecieri la adresa României, precum și pentru abordarea profundă acordată oamenilor tineri, doritori de performanță.

Carol Roman

(22 iulie 1971)

Limba română – semnul identitar al românității moldovenilor din stânga Prutului

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on Limba română – semnul identitar al românității moldovenilor din stânga Prutului
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista „Limba Română” din Chișinău se apropie de trei decenii de existență. Istoria sa se confundă, practic, cu istoria tânărului stat moldovean din stânga Prutului, fiind o oglindă vie a transformărilor care au marcat fundamental viața locuitorilor Republicii, de la speranțele renașterii naționale de după desprinderea din fosta URSS, la o serie de izbânzi pe tărâmul libertăților, dar și dezamăgiri și deziluzii în privința dezvoltării și modernizării economice, ca și a societății în general. Din 2019, revista apare sub auspiciile Academiei Române, care justifică titulatura sa de publicație „de știință și cultură”.
 
Preocuparea constantă a revistei, după cum atestă și numele ei, o reprezintă cultivarea limbii române ca semn identitar distinctiv al populației majoritare românești din teritoriul situat în stânga Prutului. Nu întâmplător, primul număr din seria nouă a revistei (1/251/2019) și-a ales ca motto un text reprezentativ despre limbă, semnat de Nicolae Iorga: „… în nicio alcătuire nu se poate întrupa mai deplin și mai frumos sufletul unui neam decât în limbă. Limba cuprinde într-o formă înțeleasă veșnic de toți, întrebuințată necontenit de toți, întreaga viață, timp de secole întregi, timp de mii de ani uneori, a poporului aceluia.Limba pe care o vorbim acuma nu este numai limba românească de astăzi, nu este ceva fixat acuma de gramatici, pe care oamenii să-l întrebuințeze după normele ce se află în aceste gramatici; ea este ființa vie care ni vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru, ea este cea mai scumpă moștenire a strămoșilor cari au lucrat, generație de generație, la elaborarea acestui suprem product sufletesc care este limba”. 

31 august, declarată Ziua Limbii Române

Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, într-un editorial intitulat „Limba română – imn pentru latinitate”, sublinia că limba română este „cel mai important vector cultural al poporului român” și, prin urmare, „câtă vreme păstrăm zestrea limbii române, avem cu toții o patrie, pentru că patria este – cum zicea Mihail Kogălniceanu – toată acea întindere de loc pe care se vorbește românește” (Limba română, Nr. 2/252/2019).


Pentru a înțelege mai bine semnificația acestor mesaje, să ne întoarcem puțin în timp, la acel fierbinte an 1989, care a consemnat evoluțiile spectaculoase din fosta URSS, destrămarea sistemului totalitar în Europa centrală și de est și, firește, desprinderea rând pe rând și proclamarea independenței acelor republici care s-au aflat în componența „imperiului” sovietic aproape o jumătate de secol. 

Panou de promovare a hotărârii prin care este recunoscută româna ca limbă a statului moldovean

La sfârșitul lunii august 1989, circa un milion de persoane, în manifestații zilnice de amploare desfășurate în centrul Chișinăului, își revendicau imperativ dreptul la Limba Română și revenirea la grafia latină. În ultima zi a lunii (31 august), Parlamentul moldovenesc a aprobat trei legi de o mare importanță în domeniul lingvistic pentru populația autohtonă: „Cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldovenești”, „Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești” și „Cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină”. Aceste documente, definitorii pentru protejarea și promovarea limbii române la est de Prut și recunoscute de ultimul Parlament sovietic, confirmau unitatea de limbă moldo-română, atribuiau acestei limbi statutul de limbă de stat și, deci, de mijloc de comunicare oficial între diferitele etnii de pe teritoriul Republicii. De asemenea, ele legiferau revenirea la alfabetul latin, fapt de însemnătate hotărâtoare pentru procesul de reconstituire a identității românilor basarabeni. În mod firesc, 31 august a devenit sărbătoare pe ambele maluri ale Prutului, ca Zi a Limbii Române.

Acțiune a tinerilor din R. Moldova în favoarea limbii române

A fost o „victorie de etapă”, în pofida atmosferei tensionate întreținute în Parlament, dar și la manifestații publice, de reprezentanții populației rusofone, care se opuneau vehement revendicărilor firești ale etnicilor moldoveni majoritari, după cum scrie redactorul șef Alexandru Bantoș, în editorialul cu titlul „Reconstrucția identitară și reflexele sindromului politic”, care deschide numărul 1/2019 din seria nouă a reistei „Limba Română”. O victorie care, în 1994, avea să sufere un recul serios, prin modificarea articolului 13 din Constituție și înlocuirea sintagmei limba română prin reintroducerea celei de limbă moldovenească, declarată limbă de stat, oficială. 


În anul 2001, odată cu revenirea pentru o perioadă a comuniștilor la putere, legislația lingvistică a suferit noi modificări, printr-o așa-zisă strategie identitară, care viza: a/ a recunoaște și a oficializa glotonimul „limba moldovenească” și a elimina din uz glotonimul „limba română”, ca aparținând altui popor, altei țări; b/ a legifera în Republica Moldova două limbi de stat (oficiale): limba moldovenească și limba rusă; c/ a introduce în programele școlilor naționale, în mod obligatoriu, obiectul „Limba rusă”; d/ a elimina din programele de studii preuniversitare și universitare disciplina „Istoria românilor” (ca aparținând altui stat), înlocuind-o cu „Istoria Moldovei”; e/ a scoate din circulație cuvintele Basarabia, basarabeni, etnonimul „român” substituindu-l cu cel de „moldovean”. Din 2001 până prin 2007 a urmat o perioadă plină de asperități și în relațiile inter-statale moldo-române, la Chișinău se vorbea tot mai rar de și în limba română, iar Prutul nu se mai putea traversa decât cu multă greutate. 

Manifestație în sprijinul limbii române, Chișinău, 2014

În luna mai a anului 2001, în plină ofensivă a noii resurecții a teoriilor moldoveniste, savantul basarabean Eugen Coșeriu (1921-2002), unul dintre cei mai renumiți reprezentanți ai spiritului românesc pe meridianele lumii, declara că, spre deosebire de limbile din celelalte republici foste sovietice, cazul limbii române a fost mult mai grav, deoarece în alte republici s-a cultivat doctrina „bilingvismului armonios”, în timp ce în Republica Moldova „s-a făcut și altceva: s-a pretins că această limbă nu e aceeași cu limba română și deci nici cultura nu este aceeași cu cultura românească. Prin urmare ar fi vorba de altă cultură. S-a creat așadar o fantomă lingvistică: s-a pretins că e o altă limbă și o altă cultură… Această fază a imperialismului lingvistic a fost cea mai gravă”. 


După 2007, în societatea moldovenească au survenit o serie de schimbări democratice, cu efecte benefice inclusiv asupra cursului politic proeuropean al Republicii Moldova, care a primit statutul de membru asociat al UE, devenind chiar o promisiune de succes în cadrul Parteneriatului Estic. Pe fondul acestor evoluții încurajatoare, la 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională de la Chișinău a stabilit, definitiv și ireversibil, în baza Declarației de Independență și a concluziilor Academiei de Științe a Moldovei, că româna este denumirea corectă a limbii oficiale a Republicii Moldova. Cu toate acestea, în textul Constituției Republicii Moldova, articolul 13 a rămas neschimbat până astăzi, iar glotonimul „limba moldovenească” definește în continuare „limba de stat” a Republicii Moldova. De ce persisistă o asemenea situație nefirească? O explicație ne-o oferă redactorul șef al revistei „Limba Română”, care arată că marcarea Zilei de 31 august a rămas, în multe cazuri, doar o manifestare festivistă, iar guvernanții își amintesc doar atunci de atributul esențial al identității neamului, după care „se așterne colbul uitării, survine indiferența”, chiar sfidarea unei societăți „preocupate mai mult de nesfârșitele probleme ale supraviețuirii, decât de dilemele obârșiei noastre”. Or, argumentează Bantoș, criza identitară persistă „din vina elitei, a celor aflați pe valul trecător al puterii”.

În pofida multor clarificări și evoluții pozitive, intrarea limbii române în drepturi depline rămâne încă un deziderat, arată un cunoscut cercetător în domeniul lingvistic de la Chișinău, Anatol Eremia: „Pe teritoriul Republicii Moldova, limba română trebuie să devină catalizatorul unificării și consolidării societății civile, dar pentru aceasta e necesar ca ea să fie respectată de toată lumea și, bineînțeles, să fie însușită și vorbită de toți cetățenii țării, indiferent de apartenența lor etnică”. 

dr. Ioan C. Popa

Un gigant al culturii române – Nicolae Iorga (I)

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on Un gigant al culturii române – Nicolae Iorga (I)
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează cărturarul devotat neamului, cel mai renumit istoric în întreaga lume, omul politic care s-a opus compromisului de fiecare dată cînd soarta țării a fost pusă în cumpănă. Viața s-a a fost plină de evenimente strâns legate de soarta Țării, iar sfârșitul tragic din pădurea Strejnic, acolo unde marele Om a căzut sub gloanțele vindicative ale unor fanatici ai extremismului politic, a fost începutul unei lungi perioade de sfâșiere lăuntrică a ființei naționale. Cred că este de mare interes observarea trăsăturilor de caracter ale acestui mare savant, fapt absolut necesar pentru înțelegerea multor acțiuni definitorii ale sale. 

La biroul de lucru, în anul 1921, în timpul mandatului de deputat

Încă în periada studiilor liceale, Nicolae Iorga se dovedește un om interesat de mișcarea ideilor sociale, preocupat fiind de ceea ce ar putea îmbunătăți soarta țăranului român. Este atras de marxism o scurtă perioadă, însă, dar nu a fost convins de soluția oferită, aceea a revoluției și a răsturnării ordinii sociale, ceea ce ar fi însemnat și distrugerea elementelor conservatoare din societatea românească. Părăsește această preocupare, făcând loc în sfera sa de interese doctrinei conservatoare, cu trăsăturile unei democrații de tip occidental. Iorga nu era un elitist social, îl interesa soarta poporului de rând, considerându-l rezervorul de energii și sacrificii pentru stat. În schimb, se confunda cu modelul elitei care își asuma datoria față de națiune, față de Stat. Mai presus de orice, Nicolae Iorga punea caracterul național al Statului, văzând în această trăsătură coagularea intereselor tuturor grupurilor sociale și politice. Căutarea expresiei autentice, românești, a Statului avea pentru marele istoric o semnificație valabilă și astăzi. Iată ce scria în finalul unei scurte, dar dense „Istorii a Albaniei și a poporului albanez”, înfăptuită la cererea câtorva patrioți albanezi în zorii statului independent al Regatului Albaniei, în anul 1919, când România întregită se găsea într-o situație extrem de nesigură, expusă amenințărilor sovietice și ale Ungariei aflată sub regim bolșevic: „Un popor poate cădea dacă admite prea ușor influențele interesate ale vecinilor care nu vor nimic mai mult decât să anexeze deschis sau pe furiș teritoriul său”. Am adăuga, astăzi… „ori resursele sale”. Premonitorie frază dacă ne uităm la anii ce au urmat Tratatului de la Trianon. Obsesia, de bun augur, a păstrării și întăririi specificului național a dus la câteva fapte cu totul deosebite în viața sa. Astfel, în anul 1905, când Nicolae Iorga face pasul hotărâtor în viața sa, de a intra în politică, protestează vehement, însoțit în manifestarea sa de studenții Universității București, împotriva folosirii limbii franceze în Parlamentul României și împotriva unei reprezentații teatrale în limba franceză la Teatrul Național. Nu era vorba de o francofobie, ci de o românofilie. Afirmarea limbii române în Parlament și la Teatrul Național (să nu uităm că Teatrul Național a fost prima instituție a redeșteptării naționale încă înaintea Revoluției de la 1848) era o chestiune de principiu și nu era îndreptată împotriva nimănui. Anterior cu un an, Nicolae Iorga călătorise în Transilvania, vizitând mai mult de 150 de localități românești și înțelegând repede și pe deplin lupta românilor din Imperiu pentru supraviețuire identitară. Lupta lor avea drept principală armă de apărare cultivarea limbii române. Scrie în același an „Istoria lui Șefan cel Mare pentru poporul român”, apoi, în anul următor, publică o importantă lucrare, ce va da noi energii mișcării românești din Imperiu – „Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească” – apoi celebra „Istoria românilor în chipuri și icoane”. Vedem că la acel moment, Nicolae Iorga era poate singurul care înțelegea organicitatea populațiilor românești care trăiau sub diferite stăpâniri, dar care aparțineau unui singur popor, ce urma să devină o Națiune. 


(continuarea în numărul viitor)

Eugen Uricaru

 

Diplomați celebri

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on Diplomați celebri
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de statele lor să le reprezinte la nivel diplomatic. În acest context, ca ambasadori pot fi regăsiți actori, compozitori, astronauți, scriitori, inventatori sau interpreți.

Benjamin Franklin

Una dintre personalitățile remarcabile ale istoriei SUA, unul dintre „părinții fondatori” ai Statelor Unite, Benjamin Franklin, a rămas în istorie ca un inventator redutabil, om de știință, activist civic, pionier al electricității. Franklin a fost desemnat Ambasador al Americii în Franța. De-a lungul misiunii sale, a fost un element catalizator al sprijinului pe care Franța l-a acordat Războiului pentru independența SUA – între anii 1778 și 1782, Ambasadorul a facilitat, prin iscusință diplomatică, transporturi de arme, muniție, trupe, uniforme și suport naval. Un alt diplomat care a contat semnificativ în ecuația câștigării independenței SUA față de Imperiul britanic a fost francezul Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, la rândul său inventator, dar și autor de librete muzicale, printre care celebrele „Nunta lui Figaro” și „Bărbierul din Sevilla”. Ani la rând, Beaumarchais a condus misiuni diplomatice care aveau drept scop sprijinirea eforturilor de independență a SUA, creând și o companie prin intermediul căreia peste trei milioane de lire sterline au luat calea Americii, bani care au ajuns la Congresul Statelor Unite. 

de Beaumarchais

Din galeria diplomaților cu activități artistice face parte marele poet englez Geoffrey Chaucer,deopotrivă filosof și astronom, care a condus, ca diplomat, negocieri cu Flandra, Franța sau Italia în diferite domenii, de la interesele comerciale până la alianțele geostrategice. Mai aproape de contemporaneitate, poetul Miguel Ángel Asturias, deținătorul Premiului Nobel, este considerat un pionier al atragerii atenției întregii lumi asupra situației din țara sa natală, Guatemala. Ca ambasador, a susținut interesele patriei sale în misiuni diplomatice în majoritatea țărilor latino-americane, precum și în Franța. O altă personalitate a lumii literare care și-a reprezentat patria cu cinste în vremuri tulburi a fost poetul român Lucian Blaga. Cariera sa diplomatică a cuprins mai multe etape, acesta debutând ca ataşat de presă pe lângă Legaţia română din Varşovia, apoi la Legaţia română din Praga. Au urmat două mandate la Berna, iar într-o perioadă de mari frământări politice în Austria, a fost consilier de presă la Viena. Începând cu anul 1938, Lucian Blaga a fost numit în fruntea Legaţiei române la Lisabona. Pentru remarcabila sa activitate diplomatică, poetul român are un bust amplasat în dreptul Hotel Palácio din Estoril, unul dintre cele mai prestigioase ansambluri rezidenţiale istorice din Europa. Un alt filosof și eseist român de renume care a avut o carieră diplomatică remarcabilă a fost Neagu Djuvara, care devenea curier diplomatic în Suedia în chiar ziua în care România întorcea armele împotriva Germaniei naziste, 23 august 1944. Un alt compatriot renumit care a fost trimis în misiune diplomatică cu încărcătură de dificultate este Dumitru Prunariu, primul cosmonaut român, numit Ambasador la Moscova într-o perioadă în care pe agenda discuțiilor bilaterale se aflau subiecte delicate, printre care cel al Tezaurului românesc rămas în Rusia.

Shirley Temple

Dintre cei mai cunoscuți artiști care pot fi enumerați printre diplomații cu activitate notabilă poate fi amintit faimosul compozitor și pianist polonez Jan Paderewski. Anvergura culturală l-a adus în funcția de ministru de Externe al țării sale, punându-și semnătura pe Tratatul de la Versailles, care încheia Primul Război Mondial și certifica independența deplină a Poloniei. Un alt artist desemnat Amabador a fost Charles Aznavour, legendă a muzicii franceze, care în anul 2009 devenea reprezentant diplomatic al patriei sale de origine, Armenia, în Elveția, și delegat permanent al Armeniei la Națiunile Unite din Geneva, la doar câteva luni după ce recăpătase cetățenia armeană. Alți artiști remarcabili care au avut misiuni diplomatice au fost Shirley Temple, copilul-minune al cinematografiei americane,numită Ambasador al SUA în Ghana și Cehoslovacia, Sidney Poitier, primul actor de culoare care a câștigat un Premiu Oscar, emblemă a luptei împotriva rasismului. La rândul său, Sir Peter Ustinov, după o carieră cinematografică, tv și teatrală de răsunet, a activat ca Ambasador al UNICEF.


Istoria diplomației mondiale include și personalități controversate desemnate ca ambasadori, Niccolo Machiavelli în Evul Mediu și Ernesto „Che” Guevara în anii 1950 fiind doar două dintre cele mai cunoscute exemple.
 
 
 

Pagini din evoluția zbuciumată a „aurului negru”

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on Pagini din evoluția zbuciumată a „aurului negru”
II. Căldură, mișcare, interese militare

Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, sociale, politice, financiare și strategice ale lumii, după mai bine de 150 de ani de când intra masiv în scena societății omenești. Izvor de lumină, prin proprietățile sale unice, „aurul negru” este și sursă de întuneric, date fiind războaiele pe care le-a generat. Din păcate, aceste aspecte sunt departe de a se fi încheiat în ceea ce este numit în istorie „epoca petrolului”.

Automobil marca Ford, 1910

Atunci când vizionarii secolului XX s-au gândit că, dacă tot poate lumina, petrolul ar putea să și încălzească, se aflau tot într-un fel de revoluție a energiei mai curate, de tipul celei care se înregistrează și în prezent. Spre deosebire de cărbune, petrolul era mult mai curat, ocupa mai puțin spațiu, se transporta mai ușor, nu lăsa cenușă și nu presupunea munca până la istovire a fochiștilor. Așadar, avantaje pe toată linia. De aici până la felul în care britanicii, campioni mondiali ai comerțului pe apă, au imaginat funcționarea motoarelor cu petrol nu a mai fost decât un pas. „Petrolul mărește valoarea unei flote cu 33%. Datorită acestuia este posibil să se facă plinul în afara porturilor”, nota tânărul ofițer de Marină John Fisher, care avea să devină Prim Lord al Amiralității și o efigie a schimbării radicale a flotei britanice în jurul noului combustibil*. 

Prima sondă petrolieră din lume, la Lucăceşti-Bacău, România

De partea cealaltă a Atlanticului, americanii, care deja începuseră să încălzească cu petrol cuptoarele brutăriilor și cazanele locomotivelor de pe calea ferată Hudson, au extins acest combustibil la navele comerciale și de luptă. Petrolul se dovedea de zece ori mai puternic decât cărbunele și genera o nouă revoluție. Impresionat, însuși Napoleon al III-lea, împăratul avangardist al francezilor, s-a urcat într-o locomotivă alimentată cu petrol pentru a se deplasa într-o tabără. Acestui combustibil considerat remarcabil i se făcea publicitate inclusiv la cel mai înalt nivel în toată lumea și a fost doar o chestiune de timp până când a pus în umbră celelalte surse de energie. 


La Expoziția Universală de la Paris, din 1889, industriașul Armand Peugeot observa pe Sena o barcă „auto-mobilă” care funcționa cu un motor Daimler, pe bază de petrol. Fabricantul francez de biciclete ia legătura cu inventatorul german, care îi prezintă primul motor cu ciliondri dispuși în V, iar cei doi cad de acord ca Peugeot să monteze vehicule echipate cu motoare Daimler. Anul 1890 consemna lansarea pe piață a primelor două astfel de mașini, automobilul devenea produs comercial, iar petrolul era energia care punea lumea în mișcare, pe sol, în aer și pe apă. Dar, în timp ce noul combustibil cucerea definitiv lumea și genera industrii și tehnologii noi, tot mai avansate, precum și o competiție acerbă între marii industriași, liderii politici predispuși spre conflicte își făceau calcule militare tot în jurul petrolului. 

România exporta benzină în toată lumea, în secolul al XIX-lea, din rafinăriile de la Ploiești

În ce privește România, țară în care resursele de petrol erau exploatate încă de pe vremea romanilor care cuceriseră Dacia, se poate consemna un alt pionierat, care a generat iluminarea în premieră mondială cu petrol a Bucureștilor: în 1840 era construită prima sondă petrolieră din lume la Lucăceşti-Bacău. La scurt timp, era edificată prima rafinărie cu instalaţie modernă de pe planetă, la Râfov, lângă Ploieşti. România a fost prima ţară din lume care, începând cu anii 1900, exporta benzină în toate colţurile lumii. Tot în primul deceniu al secolului XX, la Câmpina se înfiinţa prima şcoală de maiştri sondori si rafinori din lume. Pregătirea acestora era la un nivel atât de avansat, încât muncitorii erau solicitați în străinătate. În perioada de înflorire de după Primul Război Mondial, România ocupa locul al II-lea în lume pentru atingerea cele mai mari adâncimi de extracţie, obiectiv realizat în judeţul Prahova. Dar aceste performanțe aveau să pună țara la grea încercare: ascensiunea lui Hitler și Al Doilea Război Mondial vor avea ca unul dintre nodurile majore de interese tocmai petrolul românesc.


 „Istoria petrolului”, René Sédillot

Controlul armelor nucleare, poveste fără sfârșit…

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on Controlul armelor nucleare, poveste fără sfârșit…
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” – numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un dezastru nuclear, în funcție de arsenalele existente și de gradul de control al armamentului de acest tip – ne aflăm la o distanță de 100 de secunde de un astfel de dezastru, acesta reprezentând cel mai scurt răstimp rămas de la testarea primelor bombe cu hidrogen de către SUA și fosta URSS. 

Arsenalul nuclear al SUA, cel mai mare din lume

Evoluțiile din ultimele decenii și cursa strânsă dintre marile puteri ale lumii par să grăbească acest deznodământ. În ecuație intră și eșecurile în a se ajunge la acorduri care să limiteze acest tip de armament sau, dacă acest tratate există, denunțarea sau chiar nerespectarea lor de către semnatari.


Astfel, în anul 2018, SUA anunțau retragerea din acordul nuclear cu Iranul, gest care avea printre consecințe punerea partenerilor europeni în fața unui plus de dificultăți pentru a menține în vigoare acest document. A urmat, în luna august 2019, ieșirea celor două mari puteri militare ale lumii din Tratatul privind Forțele Nucleare cu Rază Medie de Acțiune. La scurt timp, ambele părți au trecut la investiții masive pe această direcție, sistemele de rachete tot mai avansate fiind lansate cu regularitate. Recent, anunțul Administrației americane de retragere din Pactul „Open Skies”, care permite zboruri prin care statele semnatare își pot supraveghea reciproc arsenalele militare, face ca procesul internațional prin care este realizat controlul armamentului să devină și mai complicat. Washingtonul a acuzat în repetate rânduri faptul că Rusia nu respectă termenii înțelegerii, interzice survolarea unor regiuni strategice sau a unor exerciții militare, utilizând în schimb reglementările documentului pentru a strânge informații despre infrastructura americană. La rândul său, recent, Georgia a lansat aceleași semnale de alarmă vizavi de faptul că Moscova nu respectă reglementările tratatului semnat și, în plus, folosește documentul ca armă politică, „pentru a legitimiza ocuparea ilegală a unor teritorii ale Georgiei”, se arată într-un comunicat al Ministerului georgian de Externe, de la sfârșitul lunii mai a.c.

Georgia acuză Rusia că nu respectă prevederile Tratatului „Open Skies”

În același timp, situația Tratatului START, între SUA și Rusia, care limitează numărul de focoase nucleare, este incertă; reglementările documentului își pierd valabilitatea începând cu anul 2021. Răstimpul rămas pentru reînnoirea Tratatului este destul de scurt, abia din luna iunie a acestui an reîncepând discuțiile între cele două părți pentru prelungirea prevederilor cu încă cinci ani. Dar semnele nu sunt încurajatoare: Kremlinul a aprobat recent un document strategic prin care se arată că armele desfășurate în spațiul cosmic, prioritate a Administrației Trump, devin „una dintre principalele amenințări la adresa Federației Ruse”. Așadar, tensiunile dintre cele două mari puteri nucleare și atitudinea față de controlul armelor de acest tip nu par să fie pe trendul pe care și l-ar dori pacifiștii.


În tot acest tablou general, ascensiunea unora dintre statele Asiei pune o nouă presiune pe echilibrul militar mondial. Pentru a se încheia tratate de control al armelor cu state ca India sau China, de pildă, este nevoie de ani de negocieri, uneori decenii până pot fi puse în practică. Deși președintele Franței, Emmanuel Macron, a făcut un apel pentru realizarea fără întârziere a unei „agende internaționale” pe această temă, nu s-a făcut aproape nimic în ultimul an pentru a se avansa spre un adevărat control al armelor nucleare. 

În paralel, în anul 2019, statele nucleare au cheltuit o sumă record pentru arsenalele lor – 73 miliarde de dolari, cu aproape zece procente mai mult decât în anul precedent, arată datele Raportului prezentat de Campania Internaţională pentru Abolirea Armelor Nucleare, grup de organizaţii laureat al Premiului Nobel pentru Pace. SUA se află în fruntea alocărilor, cu aproape jumătate din această sumă. „Cifrele publicate pentru toate statele nu includ costurile umanitare masive şi tributul de mediu rămase moştenire de pe urma testelor şi producţiei de arme nucleare”, punctează Alicia Sanders-Zakre, autoare a documentului. 

În tot acest timp, acordurile și tratatele care să controleze uriașul arsenal distructiv pe care l-au acumulat statele nucleare sunt abandonate sau se lasă așteptate… 

Roxana Istudor
 
 

Lideri femei înving pandemia

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on Lideri femei înving pandemia
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență sanitară relevă faptul că în țările unde liderii sunt femei, lupta cu pandemia a fost mult mai eficientă, iar revenirea mult mai rapidă.

Angela Merkel

În toată lumea, din Europa în Asia și Pacific, statele conduse de femei au înregistrat rezultate mult mai bune în efortul de a gestiona pandemia de COVID-19 și efectele acesteia. Cel mai relevant exemplu pentru Europa este Germania, care, sub conducerea cancelarului Angela Merkel, a desfășurat un program de testare masivă a populației, cel mai amplu de pe continent, cu 350.000 de teste săptămânal, care a permis detectarea timpurie a virusului, a persoanelor infectate, izolarea eficientă și tratamentul la cele mai înalte standarde medicale, pentru care sistemul sanitar german este recunoscut la nivel mondial. Acest răspuns la provocările pandemiei a făcut ca țara să aibă o mortalitate extrem de scăzută. „Cea mai mare forță a Germaniei este capacitatea de decizie rațională la cel mai înalt nivel și încrederea de care se bucură guvernarea în rândul populației”, punctează Hans-Georg Kräusslich, șef al Departamentului Virusologie la Spitalul Universitar din Heidelberg. În plus, Germania este în prezent și lider al programului de refacere economică a întregii Uniuni Europene, care are ținte extrem de ambițioase.

Sanna Marin

În nordul Europei au acționat preventiv foarte eficient două guverne conduse tot de femei. Premierul Finlandei, Sanna Martin, în vârstă de 34 de ani, cel mai tânăr prim-ministru din lume, are un nivel de popularitate de 85%, ceea ce i-a permis să acționeze susținută de cetățeni, rapid și extins, țara înregistrând în ultima perioadă a pandemiei 59 de persoane decedate la o populație de 5,5 milioane de locuitori, notează CNN. La rândul său, premierul Islandei, Katrín Jakobsdóttir,a trecut din timp la combaterea răspândirii noului coronavirus, testarea masivă relevând faptul că aproape jumătate dintre cei testați erau asimptomatici, pentru ceilalți autoritățile intervenind cu maximă eficiență, astfel încât bilanțul a rămas mult mai scăzut decât în restul Europei: puțin peste 100 de persoane spitalizate, zece decese și niciun nou caz confirmat după 20 iunie 2020.

Jacinda Ardern

Noua Zeelandă este un stat care se bazează în proporție foarte mare pe turism, dar premierul Jacinda Ardern a „închis” practic țara încă din data de 19 martie 2020 și a introdus carantina completă timp de patru săptămâni. Testarea în masă a populației și anchetele epidemiologice derulate cu maximă seriozitate au dus la încetinirea răspândirii virusului, țara înregistrând la sfârșitul perioadei de constrângeri circa 1.300 de cazuri și nouă decese. Primul ministru a anunțat, pe parcursul carantinei, în mai multe rânduri că măsurile vor rămâne la fel de ferme oricât va fi nevoie. „În fața celei mai mari amenințări pentru sănătatea oamenilor pe care o înregistrăm în ultimul secol, am ridicat un val național de apărare”, a spus șeful Guvernului de la Wellington. 

Katrin Jakobsdottir

Aceeași manieră de acțiune rapidă și eficientă s-a înregistrat, cu rezultate mult mai bune decât în mare parte a lumii, în Taiwan, o democrație cu 24 milioane de cetățeni, stat din proximitatea geografică a Chinei, care a fost atenționat chiar de Organizația Mondială a Sănătății că se află în fața unui risc major de contaminare masivă. Președintele țării, Tsai Ing-wen, a răspuns prin măsuri concrete imediat ce a aflat de „existența unui virus misterios în Wuhan”, a pus la punct un centru de comandă, a dat dispoziție să fie accelerată producția internă de echipamente de protecție și a interzis toate zborurile dinspre China continentală, Hong Kong și Macao. Toate aceste intervenții au permis nu doar limitarea la minimum a infectărilor – 393 de cazuri confirmate la o populație aproape cât a Australiei – dar și capacitatea țării de a sări în ajutorul Europei și a lumii prin exporturi masive de măști de protecție. 


Ca în multe alte cazuri, este relevat o dată în plus faptul că leadershipul feminin la cel mai înalt nivel politic poate fi eficient, pragmatic și orientat spre binele public.
 
 

Faimoși agenți secreți

Reporter: editura August - 8 - 2020 Comments Off on Faimoși agenți secreți
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine reale, cu evoluții spectaculoase, ale unor agenți secreți de top ai lumii. Viețile pline de acțiuni îndrăznețe ale acestor ofițeri de informații par desprinse din ficțiune.

O trecere în revistă a vieții celor mai faimoși spioni ai lumii poate începe cu Sidney Reilly, născut în Rusia, în anul 1873, despre care se spune că l-ar fi inspirat pe Ian Fleming pentru crearea personajului James Bond. Supranumit „asul spionilor”, Reilly ar fi asigurat informații pentru nu mai puțin de patru țări și era faimos în epocă pentru cuceririle sale romantice și stilul de viață extravagant. A fost implicat în unele dintre cele mai îndrăznețe operațiuni de spionaj ale timpului său, printre care un complot de asasinare a liderului sovietic V.I. Lenin; tentativa a eșuat, dar spionul a reușit să scape, în mod inexplicabil. Ulterior a fost prins și executat de sovietici după o altă tentativă de a răsturna regimul bolșevic. Ca un playboy al spionajului a activat și Dušan Popov, care a lucrat ca agent dublu și care, tocmai din pricina acestei bănuieli, nu a fost crezut de șeful FBI, Edgar Hoover, când a avertizat asupra unui iminent atac japonez asupra Pearl Harbor. Popov, care a avut la activ nenumărate misiuni cu un grad de periculozitate foarte ridicat, a murit liniștit, în 1981. 

Un alt nume de legendă al spionajului este Krystyna Skarbek, trimisă în Ungaria, în 1940, ca agent britanic, apoi implicată în Rezistența poloneză și rămasă celebră după ce, prinsă de naziști, și-a mutilat limba și s-a umplut de sânge, pentru a-i convinge că suferea de tuberculoză. A reușit să scape și a dus la bun sfârșit numeroase operațiuni pentru Aliați, fiind decorată și de francezi, și de britanici. A murit în anul 1952, înjunghiată de un admirator respins. Și spioana Odette Hallowes arămas în analele domeniuluipentru inspirația ieșită din comun pe care a avut-o atunci când a pretins în fața naziștilor care o capturaseră că ofițerul ei de legătură, Peter Churchill, era rudă cu premierul Marii Britanii, Winston Churchill. A fost crezută și, după torturi repetate, folosită pentru schimburi de spioni. Hallowes a supraviețuit războiului și a participat la multe alte misiuni, fiind singura femeie care a primit „Crucea George” în timpul vieții. A trecut în neființă în anul 1995, la vârsta de 82 de ani. La rândul său, cea supranumită „cel mai periculos spion al Aliaților”, Virginia Hall, a participat la misiuni de o îndrăzneală uimitoare. După ce Franța a intrat sub ocupație germană, a fugit în Marea Britanie, a devenit spion, s-a reîntors în Franța, a participat la zeci de misiuni ale Rezistenței, apoi a fugit în Spania, unde a devenit agent de informații pentru SUA. Revenită pe teritoriu francez, Hall a coordonat aterizările secrete ale Aliaților și a coordonat misiunile de luptă ale membrilor Rezistenței. După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Hall a lucrat în cadrul CIA încă două decenii. A încetat din viață la 76 de ani. 

Despre George Blake se poate spune că este una dintre emblemele spionilor care au schimbat radical tabăra. În 1950 era trimis la Seul, să lucreze pentru britanici, dar a fost capturat de nord-coreeni și, în timpul celor trei ani de captivitate, și-a schimbat total loialitățile. S-a întors în Marea Britanie ca erou și a început să spioneze pentru comuniști. Din cauza sa a fost deconspirată întreaga rețea de informatori pentru MI6 din Europa de Est. Prins și condamnat la 42 de ani de închisoare, Blake a reușit să evadeze și a fugit la Moscova, unde trăiește și în prezent, fiind beneficiarul „Ordinului Prieteniei”, acordat de Vladimir Putin. Tot un comunist convins s-a dovedit și Richard Sorge, considerat un spion de top, care a furnizat sovieticilor informații vitale despre posibilele atacuri din partea Japoniei și Germaniei naziste pe toată perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. 
 

Noua diplomație digitală

Reporter: editura August - 8 - 2020 Comments Off on Noua diplomație digitală
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se adaptează din mers, comunicând public masiv prin intermediul rețelelor de socializare. În aceste condiții, și diplomația este într-o schimbare profundă, care o determină să pună accent pe viteză și eficiență, în detrimentul unor nuanțe pe care doar întâlnirile față în față le facilitează.

Videoconferință a Consiliului European

Ambasadele comunică prin intermediul mesajelor de pe rețelele de socializare, iar miniștrii de Externe au discutat și susținut negocieri, forțați de restricțiile generate de pandemie, prin intermediul videoconferințelor. Curenta Președinție a Consiliului UE, pe care o deține Germania, are în fruntea agendei ceea ce este denumit „Diplomația Digitală Europeană”, un program care „să prindă din urmă” existentele „tehnosfere în care evoluează SUA și China”


Diplomația digitală nu este ceva nou. Definită de Universitatea Oxford ca „utilizarea mijloacelor digitale pentru a atinge scopuri geopolitice”, această manieră de a trata relațiile externe este prezentă, ca program, peste Ocean încă din anul 2002, pusă în practică prin „eDiplomacy Task Force”. În Europa, lucrurile au evoluat mai lent la început, dar au accelerat semnificativ în ultimii ani, odată ce diplomația a fost nevoită să „iasă” din sferele înalte ale negocierilor „cu ușile închise” și, odată cu postările de pe rețelele de socializare, să aibă o componentă publică tot mai pregnantă. Dacă inițial, până în anul 2015, miniștrii de Externe și Ambasadele și-au creat site-uri și conturi pe rețelele de socializare, faza următoare a acestei tranziții, care se derulează în prezent, implică elaborarea de strategii de comunicare pe cale digitală. Lumea diplomatică a început să utilizeze bazele de date puse la dispoziție de tehnologie pentru a creiona linia opiniei publice vizavi de diverse teme, și, de asemenea, pentru a urmări și contracara propaganda online a entităților care se manifestă împotriva statelor lor. 

Pe lângă accentuarea „orientării spre opinia publică”, diplomația se digitalizează și în profunzime, în plan vertical, chiar și cele mai conservatoare și „clasice” tipuri de întâlniri, ședințe și negocieri intrând acum în sistemele de videoconferințe. Dacă pe de o parte, această manieră de comunicare face dezbaterile ceva mai dificile și le privează de multe nuanțe facilitate de întâlnirile față în față, tradiționale, dintre diplomați, pe de altă parte conferă un mediu sigur din perspectivă medicală și dau prilejul unei sporiri a eficienței și a incluziunii, întrucât nu mai implică deplasări, cazări, tot angrenajul de pregătiri pe care le generau întâlnirile oficiale directe. Astfel, din Germania în Olanda și din Canada la ONU, tot mai multe sesiuni de reuniuni diplomatice își găsesc parcursul și finalitatea prin intermediul diplomației „la distanță” din era digitalizării. 

Enigme ale votantului de pe la noi

Reporter: editura August - 8 - 2020 Comments Off on Enigme ale votantului de pe la noi
Motto: „Vox populi, vox Dei”*
 
 
Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor pandemiei de coronavirus, doresc să-și mai dezlege limbile. Și, ca întotdeauna, sosesc în Cișmigiu, unde se așază pe o bancă. Unul dintre ei se arată supărat pe noile alegeri, care vor avea loc în toamnă, pentru că unii ar putea, în viitor, să voteze de la distanță, de acasă. Cum așa?
  • Cum să votez eu fără să fie în preajma mea atmosfera dintotdeauna a alegerilor: la poartă polițiști și ziariști, în comisie observatori independenți și nu prea… Eu înțeleg ca așa ceva să se întâmple în alte țări, dar nu la noi, unde se fură și căciula de pe capul omului…
  • Ar putea altcineva să voteze în locul tău?
  • Desigur. Nu degeaba nea Vasile, din colț, ăla care pe vremuri avea o bodegă, se fudulea că el se poate ocupa de vânzarea și cumpărarea de voturi fără să se teamă de nimeni și de nimic. Ba, chiar ar putea să voteze în același timp pentru două-trei familii întregi.
  • Dar stai, că mai există o figură tare: prin intermediul poștei. Nu că n-aș avea încredere în nea Costel, care îmi aduce corespondența, dar ar putea să apară unul care are nevoie de voturile mele, și atunci… zi și dumneata…
  • Și ar mai fi o problemă foarte grea. Nu știu dacă ai citit ziarele, dar de curând a fost găsit un individ care falsifica bancnote de 100 de lei într-un sistem „curat” și clar, de care s-au mirat chiar și experți în materie din alte țări. Ba, unii au venit să se intereseze, din diferite depărtări, despre metoda folosită. 
  • Ce să mai vorbim? Dacă experți ca ăștia din vest ne „apreciază” în acest domeniu, ce să mai zicem de posibilitatea de măsluire a unui buletin de vot? Și unde mai pui, după cum am văzut la știri, că falsificatorii nu au nevoie de aparatură specială de copiere sau de lipire și, cât ai zice hocus-pocus, gata suta de bancnote. 
  • E clar… Legile pentru votarea prin poștă se potrivesc în țări unde cinstea se află la ordinea zilei și unde declarația alegătorului sub jurământ că va vota în secret se și respectă. Eu spun că ai să vezi chiar și la noi în cartier că de unde, de neunde, apar trei-patru milionari pe care, de-i întrebi de unde au banii, îți râd în nas și spun: Doar un prost pune asemenea întrebări.
  • Și mă mai duce un gând: să nu uităm și de falsificatorii de documente și de înscrisuri oficiale, de carnete de conducere auto, diplome și diferite hârtii importante, care se fac la noi pe bandă rulantă, de atâția ani…

Finalul discuției a avut următoarea concluzie: să ne vedem de treaba noastră, că, la înghesuială, ne iau la ochi cei cărora nu le convine ce se spune pe banca din Cișmigiu

Evident, autorul a plasat acest dialog nu întâmplător în rubrica de pamflete „Mai în glumă, mai în serios”

Carol Roman
 
 
*„Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu”
 
 

Datoria post-iugoslavă a Serbiei, întinsă pe decenii

Reporter: editura August - 8 - 2020 Comments Off on Datoria post-iugoslavă a Serbiei, întinsă pe decenii
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ani la rând o problemă pentru guvernele din regiune. În timp ce unele dintre aceste țări au reușit să se achite de obligațiile financiare, Serbia nu doar că nu a terminat de plătit, dar nerecunoașterea Kosovo adaugă acestei poveri.

Sediul Guvernului Serbiei

În fostul regim al lui Tito, republicile componente ale fostei federații au avut posibilitatea să acceseze împrumuturi independente pentru proiecte de infrastructură, agricultură, electrificare, alimentare cu apă, exploatarea lemnului sau transport. După destrămarea fostei Iugoslavii, Croația și Slovenia, de pildă, și-au achitat datoriile, dar Serbia, nu, iar estimările nu sunt deloc optimiste. Potrivit experților, Belgradul mai are de achitat 1,9 miliarde de euro. Scadențele împrumuturilor din anii 1970 și 1980 sunt în anii 2031 și 2041, ceea ce înseamnă că povara contribuabililor sârbi se va mai întinde pe două decenii, indiferent de guvernarea care va veni la putere, adupă cum a anunțat Banca Națională a țării. La această povară se adaugă și datoria Kosovo, în condițiile în care Serbia nu recunoaște independența provinciei. 


Serbia datoreză bani creditorilor din Clubul de la Paris (grup de 22 de state de pe toate continentele care se asigură că țările cu datorii găsesc soluții de a le plăti), împrumut pe care Belgradul îl returnează de patru decenii, precum și Băncii Mondiale, Chinei și Kuweitului, arată „BalkanInsight”.