NUMARUL
205-206
1918… 1945… 1980… 1990… 2000… 2008… 2020… În ultimul secol, serii succesive de crize au lovit Europa, în statele din estul continentului toate generațiile din acest răstimp fiind unele de sacrificiu.

Cel de-Al Doilea Război Mondial a decimat o generație de polonezi

În ultima sută de ani, România a trecut prin mai multe crize economice. După devastările Primului Război Mondial, România Mare nu a avut un răgaz suficient de extins pentru s-și reveni, întrucât survenea marea criză economică mondială din 1929-1933, care aducea șomaj, subdezvoltare, venituri mici, sărăcie, tot acest cost fiind dus de o generație sleită, abia ieșită din Primul Război Mondial. 


Al Doilea Război Mondial a însemnat o altă distrugere pentru o țară care nu apucase să-și revină după recesiunea gobală. După încheierea conflagrației, care a generat pierderi incalculabile, despăgubirile impuse României au fost fixate la 300 de milioane de dolari. Au luat calea URSS linii de asamblare, fabrici întregi, cuptoare siderurgice, chiar și tipografii au fost confiscate. „Era luată vita omului din bătătură ca rechiziţie, ceasul de la mâna ca pradă de război, dar până şi Conservatorul Bucureşti a fost uşurat de piane, trimise să doteze diverse instituţii ale URSS. Mâna lungă a sovietului suprem a fost bine înfiptă în gâtul economiei româneşti prin sovromuri”, notează istoricul Bogdan Murgescu. Poporul român sărăcit și distrus de război își pierdea ultimele avuții și o întreagă generație era, din nou, sacrificată. În 1956, sovromurile sunt desfiinţate, dar România va răscumpăra participaţia sovietică în aceste societăţi – plăţile făcute de români s-au întins până în anii ’70… După terminarea jafului patronat de URSS în numele datoriilor de război, România a intrat într-o altă eră pentru care a fost nevoie de sacrificiul unei generații: comunismul, cu industrializarea masivă forțată și obsesia plății datoriilor externe ale țării, chiar cu prețul sănătății și vieții cetățenilor săi. Lipsa alimentelor, reintroducerea cartelelor pentru alimentaţie cozile interminabile, frigul din case, întreruperile alimentării cu energie electrică și gaze au devenit umilinţele de zi cu zi ale cetățenilor. Imediat după evenimentele din 1989 și ulterior transformarea economiei centralizate în una de piață a impus o nouă serie de constrângeri majore pentru creşterea economică și implicit pentru prosperitatea populației României. La fel ca şi în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, şi în țara noastră, demararea procesului de reformă a fost însoţită de intrarea în recesiune. Așa se face că timp de aproape două decenii, până la intrarea României în marea familie europeană, cetățenii români au suportat o tranziție dureroasă, plină de sacrificii, în condiții de nesiguranță economică, șomaj extins, inflație galopantă, vid economic. Redresarea țării după aderarea la Uniunea Europeană, în anul 2007, nu a cunoscut decât un scurt răgaz de liniște. În anul 2008 izbucnea criza financiară globală; au urmat alți șapte ani de cataclisme economico-financiare de tot felul, nota de plată a colapsului sistemelor bancare fiind suportată tot de populație, prin sprijinul acordat de către stat salvării băncilor. În anul 2010, în ţara noastră se luau unele dintre cele mai dure măsuri de austeritate din Europa, pe care le-au dus, din nou, cetățenii. An după an, oamenii s-au temut din nou pentru slujbele lor, mulți le-au pierdut, emigrația a golit România de o întreagă generație de tineri pregătiți – în anul 2015, populaţia activă era cu 800.000 de persoane mai redusă, numărul de salariaţi cu 2,8 milioane mai mic şi moneda naţională semnificativ depreciată faţă de principalele valute. 

Bulgarii, cei mai săraci cetățeni ai Uniunii Europene

Potrivit Raportului de țară pe anul 2018, întocmit de Comisia Europeană, România era, la acel moment, una dintre țările cu cel mai scăzut PIB pe cap de locuitor din Uniune… În aceste condiții, fiecare român va avea o datorie de până la 5.900 de lei la finalul acestui an marcat de pandemia COVID-19, din cauza deficitului bugetar, arată calculele Consiliului Fiscal.

Nici statul vecin Bulgaria nu a trecut vremuri mai bune din perspectiva nivelului de trai al generațiilor succesive de după Primul Război Mondial. Au urmat devastările celei de-a doua conflagrații mondiale și intrarea țării în zona de influență a URSS, perioadă marcată de o sărăcie accentuată a populației și crize financiare, în anii 1960, 1977 și 1980. După 1989, bulgarii au rămas cei mai nevoiași cetățeni ai Europei, intrarea țării în UE nemodificând această stare de lucruri. Abia în anul 2004 Bulgaria revenea la PIB-ul din 1989, dar criza financiară din 2008 a generat o nouă scădere a economiei bulgare și implicit a nivelului de trai al populației, bulgarii având și în prezent cele mai mici venituri din UE.

Criza de alimente din România anilor 1980

Deși a avansat mult în ultimii ani, Ungaria este unul dintre statele est-europene care nu a avut vreo generație care să nu fi suferit din cauza unor crize profunde. Lovită puternic de recesiunea din anii 1929, Ungaria ieșea devastată din cel de-Al Doilea Război Mondial, cu peste 60% din economie distrusă și cu nenumărate victime omenești. Deși comunismul din această țară a fost relativ mai liberal decât în alte state sateliți ai URSS, în anii 1980 Ungaria suferea masiv din cauza unei recesiuni la care blocul comunist nu a avut soluții. Imediat după 1989, țara intra într-o nouă perioadă de declin abrupt, care a durat până la intrarea în Uniunea Europeană. Dar anii de redresare nu au fost prea mulți; criza economico-financiară care izbucnea în anul 2008 a făcut ca veniturile cetățenilor unguri să scadă încontinuu, abia după un deceniu revenindu-se la nivelul anterior. Criza sanitară actuală găsește Ungaria în postura de a cuantifica o nouă generație de sacrificiu.

Evrei unguri deportați în anii Holocaustului

Nici Polonia, în present un model regional de dezvoltare, nu a trecut ușor de crizele ultimului secol. După independența declarată în 1918, țara era secătuită de război, dar revenirea nu a durat prea mult, întrucât în cel de-l Doilea Război Mondial, Polonia plătea unul dintre cele mai sângerase tributuri marii conflagrații: a șasea parte din totalul cetățenilor țării. O întreagă generație era decimată – 90% din populația evreiască, două milioane de etnici polonezi, zeci de mii de membri ai elitei – medici, preoți, profesori, oameni de știință, aristocrați – erau uciși pe timpul ocupației germane. Nici comunismul care a urmat nu a dat prea multe șanse nivelului de trai al polonezilor, criza din anii 1980 ducând la mari nemulțumiri sociale care au culminat cu înființarea sindicatului Solidaritatea. Deși după căderea „cortinei de fier” Polonia a fost țara care a revenit cel mai rapid la veniturile din 1989 (în 1995), polonezii rămân departe de standardele de viață din Occident și de media de câștiguri din Uniunea Europeană, în care țara a intrat în primul val al extinderii: în anul 2019, venitul mediu brut al polonezilor era de 1.200 de euro, sub salariul minim din Germania (1.599 de euro). 


În ansamblu, în anul 2018, Produsul Intern Brut pe cap de locuitor în grupul statelor est-europene ajunsese la 46 de procente din media UE. Toate generațiile care s-au succedat în ultima sută de ani în aceste țări au avut de dus pe umerii lor nu doar recesiuni la nivel european sau global, ci și politici interne greșite, tranziții dureroase de la comunism la economia de piață, cetățenii suportând de fieare dată costurile tuturor acestor conjuncturi și politici care nu întotdeauna au urmărit interesul națiunii. Chiar dacă în anul 2019, potrivit unui raport al Băncii centrale a Germaniei, statele din estul continentului s-au apropiat economic de celelalte țări ale Uniunii Europene, criza prezentă, generată de pandemia de COVID-19, și recesiunea fără precedent pe care o declanșează pe termen mediu și lung își vor pune amprenta, o dată în plus, asupra generației actuale și a celei viitoare ale est-europenilor.