NUMARUL
205-206

Puncte de vedere

Un imperativ necesar: Proiectul de Țară

Reporter: editura April - 17 - 2020

Dacă vom căuta în istoria modernă a poporului român care au fost mobilurile marilor salturi înainte, vom vedea că de fiecare dată a existat același imbold – Proiectul de Țară. Cu alte cuvinte, dezvoltarea țării pe termen lung, indiferent de vremuri și regimuri politice, coagulată în jurul unui scop național comun. 


Unirea Principatelor Române (1859)

Unirea principatelor a fost un prim proiect, care s-a și înfăptuit. Modernizarea țării, începută de Cuza Vodă, a fost continuată de Principele Carol I, care a devenit Rege în urma victoriei Armatei Române în teatrul de război din Bulgaria și a diplomației românești la Congresul de la Berlin. Readucerea Dobrogei între fruntariile României, deși însoțită de pierderea județelor din sudul Basarabiei, fapt ce a demonstrat din plin intenția Imperiului Rus de a interfera tot mai mult în afacerile europene, a impus dezvoltării țării un nou ritm și noi obiective, fiind un proiect de țară câștigător. Astăzi înțelegem mai bine ce a însemnat și ce înseamnă Gurile Dunării și ieșirea la Mare pentru un stat modern, care participă la comerțul global, dar și la menținerea echilibrului politic și militar în bazinul Mării Negre. Dacă România există pe hărțile stratetegice ale lumii, aceasta este datorită creșterii importanței litoralului, precum și a căilor de comunicație Rin-Dunăre. Acest proiect de țară, în care România a făcut dovada unui factor civilizator și cultural de nivel superior, a fost unul împlinit cu brio. Marele Proiect de țară al Unirii tuturor românilor,care nu se arăta unul cu șanse mari de realizare, din pricina ciudatului joc al alianțelor politico militare – Transilvania era sub control austro-ungar, iar Basarabia sub control Imperial rusesc, imperiile numite având interese contradictorii – a fost, în cele din urmă, realizat. Prețul a fost uriaș – aproape un milion de români și-au dat viața pentru aceasta. Următorul mare proiect, unul foarte ambițios, a fost consolidarea României Mari. Cu o mulțime de probleme aproape de nerezolvat, cum ar fi marile pierderi de război umane și materiale, pierderea grupului intelectual ori calificat care ar fi putut administra în bune condiții noua țară, administrarea unor teritorii pe care circulau mai multe monede diferite, sisteme de administrare locală diferite, probleme de natură religioasă și lingvistice, gestionarea chestiunilor minorităților naționale care atingeau peste 20% din populație de către o administrație care la origine nu avusese o astfel de problemă, sistemul de proprietate moștenit de la vechile administrații și încă multe altele au fost depășite cu răbdare și eforturi eroice, nu fără erori și conflicte, de multe ori provocate intențonat de nostalgicii vremii. Al Doilea Război Mondial, cu tragediile sale, a blocat țara într-o situație aproape imposibilă – cobeligerantă o perioadă, cu pierderi grele, de partea Aliaților, România s-a găsit pe lista învinșilor. A suferit rigorile unor măsuri aplicate Germaniei sau Italiei, de la plata despăgubirilor de război la aplicarea măsurilor de desfascizare, măsuri de cele mai multe ori folosite de PCR împotriva adversarilor politici. Folosindu-se de aceste măsuri, partidul comunștilor a reușit să facă tabula rasa din clasa politică tradițională, eliminându-i și pe aceia care s-au aflat în opoziție cu regimul antonescian. Mulți ani n-a mai putut fi vorba de un proiect de țară, ci doar de un proiect politic de cucerire a puterii și de scoaterea de pe scenă a tuturor adversarilor politici. Odată realizat acest fapt, s-a trecut la un proiect de țară privind industrializarea și colectivizarea terenurilor agricole. Cu diferite rezultate, în funcție de interese politice imediate, industrializarea a avut rezultate notabile. Colectivizarea a avut un rezultat dezastruos. 

 

 

După înlăturarea sistemului partidului unic, singurul proiect de țară al României a fost aderarea la Uniunea Europeană, deziderat de generații, pe cale de a se înfăptui, cu avantajele și controversele ce au urmat. Un nou proiect de țară trebuie să apară. Fără el vom trăi într-o continuă tânjire după o Românie pe care au ridicat-o bunicii și părinții. România poate să facă o politică externă și comercială care să asigure o cointeresare a vecinilor noștri în păstrarea și consolidarea păcii. România poate, de asemenea, să devină o mare putere tehnologică. Dar singurul domeniu în care totul depinde exclusiv de români este cultura. O mare putere culturală poate câștiga respectul de sine și respectul față de interesele sale. Avem un precedent, pe care îl pomenesc cu plăcere. Pe masa tratativelor de la Trianon, delegația României, ca răspuns la acuzațiile Ungariei că nu poate controla Transilvania, o provincie culturală recunoscută, a adus colecția Convorbirilor literare. A fost un argument care a convins. Era un argument cultural. În lumea cu tendințe de globalizare economică, doar cultura mai poate salva și identitatea, și libertatea unui popor. Pentru noi, cultura națională este vitală. De aceea, un proiect de țară care să afirme cu toată puterea cultura națională, și nu numai, care să folosească din plin resursele inepuizabile de care dispunem, care să răspîndească, să facă cunoscute valorile noastre poate fi fundamentul unui nou moment de reviriment pentru țara noastră. 

Eugen Uricaru