NUMARUL
203-204
Odată cu sosirea lunii martie, prin tradiție, chipul femeii, în diferitele sale ipostaze, revine în ...
Excentricul, dar experimentatul fost președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, vorbea mai anii trecuți de ...
Viața politică din Republica Moldova dă semne tot mai evidente că a intrat deja în ...
Poveștile din copilărie, auzite de la părinți sau bunici, sunt mereu o carte de istorie ...
Din perspectiva adevărului istoric, domnia principelui român Vlad Țepeș este departe de poveștile personajului de ...
I. De la lampa cu gaz la John D. Rockefeller   Rege printre combustibili, petrolul încă face ...
De-a lungul timpului, exilul s-a perpetuat ca fiind una dintre cele mai aspre sentințe, cu ...

Archive for April, 2020

Românce prestigioase

Reporter: editura April - 17 - 2020 Comments Off on Românce prestigioase

Odată cu sosirea lunii martie, prin tradiție, chipul femeii, în diferitele sale ipostaze, revine în atenția întregii societăți. În mod deosebit, de cele mai multe ori atunci când ne referim la ele, ne face plăcere să amintim performanțele din toate domeniile de activitate umană ale celor mai prestigioase femei.

Ana Aslan

După cum este și firesc, gândul ne duce spre nenumăratele femei românce, care, prin profesionalism, vocație și dedicare, s-au remarcat la nivel mondial prin realizări de excepție, care le onorează atât pe ele, cât și țara din care provin.


În acest context, ne reamintim de Sofia Ionescu Ogrezeanu, supranumită „doamna neurochirurgiei româneşti”, participantă activă la efortul medical din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. De altfel, Congresul Mondial de Neurochirurgie din Marakesh (Maroc), a atestat faptul că distinsul medic este prima femeie neurochirurg din lume, iar intervenția sa pe creierul unui copil victimă a unui bombardament a fost recunoscută ca o premieră mondială de către Congresul Mondial al Femeilor Neurochirurg, din anul 2005. De asemenea, un loc de cinste în ierarhia femeilor renumite din țara noastră se află academician profesor doctor Ana Aslan, una dintre figurile cele mai cunoscute ale științei contemporane. Toate tratamentele de gerontologie apărute în ultimele decenii menționează metoda de tratament cu procaină, după procedeul Ana Aslan. În rândul marilor performeri dintre femeile românce se situează și Eliza Leonida Zamfirescu, ingineră și inventatoare, numeroși ani șefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României, recunoscută drept prima femeie inginer din lume, într-o epocă dominată de preponderența masculină în domeniu și de piedici puse în calea afirmării sale. Se consemnează faptul că specialista din România a luat atitudine față de înarmarea atomică, adresând un protest competent și justificat Comisiei de dezarmare de la Lancester House din Londra, intervenție comunicată oficial la ONU.

În afară de performanța științifică, multe femei românce s-au afirmat și în alte domenii, cum este și cazul Smarandei Brăescu, prima femeie parașutist cu brevet din România, campionă europeană la parașutism și campioană mondială, în 1932. A fost activă ca pilot și, de asemenea, s-a remarcat ca o dârză reprezentantă a rezistenței anticomuniste din România. 

O altă româncă celebră este Sarmiza Bilcescu, prima femeie avocat, cea dintâi din Europa care a obținut licență în Drept la Universitatea din Paris și care a devenit prima femeie din lume cu un Doctorat în Drept. Admisă în Baroul Ilfov – eveniment deosebit, deoarece instituția era prezidată de renumitul avocat și om politic Take Ionescu – a fost o susținătoare a drepturilor civice ale femeilor, fiind una dintre fondatoarele Societății Domnișoarelor Române. 
 
N-o putem trece cu vederea nici pe Maria Virginia Andreescu Haret, prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei organizat la București, în 1981. Printre cele mai importante realizări ale sale se numără o serie de imobile de pe Calea Victoriei, printre primele la care s-a utilizat betonul armat. Mărturii ale competenței sale sunt pavilionul adminstrativ și dependințele subterane ale Aeroportului Băneasa, Liceul „Gheorghe Șincai” sau Colegiul Național „Cantemir Vodă”, din București.

Sunt tot atâtea motive de a remarca doar o parte dintre numeroasele românce performante în diverse domenii și care au adus prestigiu internațional țării noastre. (C.R.)

 

 

 

 

Anul 2020, bornă importantă pe traseul extinderii UE în Balcanii de Vest

Reporter: editura April - 17 - 2020 Comments Off on Anul 2020, bornă importantă pe traseul extinderii UE în Balcanii de Vest
Excentricul, dar experimentatul fost președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, vorbea mai anii trecuți de „oboseala extinderii UE”. El avea în vedere în principal tărăgănarea procesului de aderare la Uniune a statelor din Balcanii de Vest. Noua echipă din fruntea Comisiei Europene, începând cu președinta Ursula von der Leyen și comisarul pentru Extindere, dar și Croația, președintele în exercițiu al Uniunii Europene în acest semestru, își exprimă însă public voința de a relansa procesul extinderii în sud-estul Europei, pentru a infirma astfel constatarea ex-președintelui Juncker. 

Celebrare a deschiderii căii de aderare la UE a Macedoniei de Nord (2019)

Pe harta Europei, contururile uscatului continental nu coincid cu cele ale constructului instituțional numit Uniunea Europeană, iar zona extra muros cea mai compactă se află în Peninsula Balcanică. O parte a lumii cu o străveche și strălucită civilizație, dar care, remarca Churchill, ilustru literat, dar controversat om politic european, este împovărată de prea multă istorie, pe care nu o poate asimila. În zona Balcanilor s-au confruntat timp de secole trei mari imperii – Otoman, Habsburgic și Țarist – de aici a izbucnit scânteia Primului Război Mondial, aici s-au purtat, în Europa, și ultimul război (civil) în perioada postbelică (în Grecia), dar și primul război de după „războiul rece” (în Iugoslavia). Mozaicul de de etnii, limbi, religii, culturi și civilizații din Balcani exemplifică fenomenul ciocnirii civilizațiilor teoretizat de Huntington, care confirmă într-un fel constatarea amară, dar și discutabilă, a unui personaj din dramaturgia lui Bernard Shaw, că „atunci când pacea se va instaura în Europa, amatorii de războaie se vor putea lupta între ei în Balcani”.


Cu toate acestea, arealul balcanic nu este unul mai întunecat decât cel din alte regiuni ale globului și un argument de greutate în acest sens se materializează în procesul de integrare europeană. care, în ciuda complexității sale și a obstacolelor care îi stau în cale, se înscrie pe o curbă ascendentă (cu inerente fluctuații, datorate în mare măsură și imixtiunii sau penetrării politice și economice a unor importanți centri de putere dinafara zonei – Rusia, Statele Unite, China, Turcia, state arabe).

În partea de est a peninsulei, Grecia și Bulgaria (dar după unii, inclusă în zonă, și România) au devenit state membre ale Uniunii Europene. În schimb, în vestul Balcanilor, toate, dar absolut toate statele care îl populează, aspiră să intre instituțional în UE și se înscriu, fiecare pe propriul traseu, cu progrese, reculuri, sfidări și piedici, în procesul de integrare europeană. 

Astăzi, un număr de șase state balcanice sunt cuprinse în această tendință: Albania, Macedonia de Nord, Muntenegru, Serbia, Bosnia-Herțegovina și Kosovo (nerecunoscută unanim drept stat), cărora li se alătură în estul peninsulei Turcia. Cinci state sunt candidate oficial. Între ele, Turcia este cel mai vechi, din 1999, care a început negocierile de aderare în octombrie 2005, dar care sunt, în mod oficial, „într-un punct mort”, pe fondul incompatibilităților și divergențelor generate de actuala politică internă și externă a Ankarei. Totuși, în 2019, Comisia Europeană a asigurat că „Turcia rămâne un partener-cheie al UE”. Macedonia de Nord a devenit candidată în decembrie 2005, dar negocierile de aderare n-au început din cauza opoziției Franței și a altor câteva state vest-europene. Muntenegru, candidată din decembrie 2010, a deschis negocierile în ianuarie 2019. Serbia, candidată din 2012, a început negocierile în ianuarie 2019. În sfârșit, Albania, candidată din iunie 2014, n-a putut demara negocierile, căci în 15 octombrie 2010, patru state membre ale UE s-au opus.

Serbia continuă negocierile de aderare la Uniunea Europeană

În februarie 2020, comisarul european însărcinat cu Extinderea, Oliver Varhelyi, a anunțat decizia Comisiei Europene de a lărgi UE cu aceste şase ţări din Balcani. „Deplina extindere a UE în Balcanii Occidentali este o prioritate absolută a Comisiei”, a declarat Oliver Varhelyi, după prezentarea unei propuneri de reformare a procesului de aderare, confirmând astfel o informaţie dezvăluită de Reuters. Preşedinta CE, Ursula von der Leyen, a calificat această iniţiativă drept un „mesaj bun” pentru Macedonia de Nord şi Albania, dezamăgite în urma respingerii deschiderii negocierilor lor de aderare la sfârșitul anului trecut, relata The Associated Press. „Extinderea UE este reciproc avantajoasă”, a subliniat ea. Modificările avute în vedere oferă statelor membre posibilitatea de a întrerupe o procedură de aderare – şi chiar să oblige o ţară candidată să reia negocierile de la zero în anumite capitole politice – în cazul în care Uniunea constată lipsuri.


Comisia speră astfel să convingă Franţa – care se declară de acord în în principiu cu o extindere a UE în Balcani pe termen lung – să-şi ridice obiecţiile înaintea Summitului UE-Balcani, prevăzut în luna mai, la Zagreb. Președintele Franței, Emmanuel Macron, refuzase, în octombrie 2019, deschiderea negocierilor de aderare ale Albaniei şi Macedoniei de Nord, blocând astfel un proces care urma să fie deschis apoi Serbiei, Kosovo, Muntenegrului şi Bosniei. Preşedintele francez a cerut atunci ca UE să se reformeze înainte de a continua o extindere pe care o consideră „prea birocratică”. Fostul preşedinte al Comisiei Europene Jean-Claude Juncker şi alte state membre – ca Italia – consideră însă că Franţa a comis o „greşeală istorică” şi că şi-a asumat astfel riscul de a determina ţările din Balcani să se îndepărteze de UE, în favoarea Chinei şi Rusiei. Iar noul comisar pentru Extindere Oliver Varhelyi crede că includerea acestor şase ţări este crucială pentru a permite UE să-şi consolideze influenţa la nivel mondial și a catalogat viitoarea lor aderare drept „geostrategică”. O decizie finală în privința extinderii în Uniunii Europene urmează a fi luată la apropiatul summit UE-Balcanii de Vest, de la Zagreb. 

Există, așadar, speranțe de progres, după cum există încă și semne de întrebare. Ziaristul Jean-Guy Giraud, de la postul de radio Bruxelles 2, aprecia că atmosfera politică din UE nu este cea mai prielnică, întrucât „în noile state membre, evoluția politică internă este haotică, imprevizibilă și preocupantă”, euroscepticismul este în creștere, iar această tendință nu ocolește nici state membre mai vechi din UE. Într-o asemenea situație, dezbaterile din Europa Unită asupra extinderii se polarizează pe două orientări: strategia toboganului (cu aderare în avalanșă) și strategia acordeonului (de aderare treptată). 

Oricum, anul 2020 se profilează ca un moment edificator în eforturile de extindere a Europei Unite. Viabilitatea și coerența UE, asaltată de multiple provocări, între care clivajele Nord-Sud și Vest-Est din blocul comunitar european, euroscepticismul, populismul, Brexit, birocratizarea instituțiilor comunitare de la Bruxelles etc., au nevoie de un suflu novator, de o nouă viziune asupra realităților complexe și labile de pe continent, de un impuls în acțiunile de extindere și consolidare a integrării, care să aibă un impact hotărâtor asupra potențării capacităților Uniunii Europene de a face față sfidărilor interne și externe care îi stau în față și pentru edificarea unei Europe Unite ca proiect benefic pentru toate statele continentului.

Corneliu Vlad 

Echilibru fragil între Est și Vest

Reporter: editura April - 17 - 2020 Comments Off on Echilibru fragil între Est și Vest
Viața politică din Republica Moldova dă semne tot mai evidente că a intrat deja în febra precampaniei pentru alegerile prezidențiale din toamnă. 

Ministrul ungar de Externe, Peter Szijjarto, în vizită la Chișinău

Socialiștii aflați la guvernare caută să profite de animozitățile din cadrul dreptei și continuă să-și anunțe planurile vizând inițierea unor ample măsuri cu caracter economic și social, menite să atragă simpatia populației sărace, majoritare în Republica Moldova. Igor Dodon, dornic să-și reînnoiască mandatul de președinte, mizează, ca și până acum, pe un sprijin cât mai consistent din partea Federației Ruse. Moscova nu se grăbește, însă, cu punerea în aplicare a înțelegerii de principiu privind acordarea unui împrumut de o jumătate de miliard de dolari, destinat refacerii infrastructurii și reparării drumurilor publice din republică. Deocamdată, este vorba doar de o promisiune, iar de la începutul anului până acum s-au derulat mai multe runde de negocieri privind condițiile pe care le va accepta Chișinăul și maniera de rambursare a împrumutului. Rusia înclină să furnizeze creditul în mai multe tranșe, prima dintre ele, cea mai mare, de circa 300 milioane de dolari, urmând să fie acordată în 2020, pe termen de zece ani și cu o rată a dobânzii cu circa 2%, mai mare decât cea pretinsă Republicii Moldova de UE și organismele financiare occidentale. Concretizarea înțelegerilor nu se va realiza însă înainte ca la Chișinău să sosească președinta Consiliului Federației Ruse, Valentina Matvienko (luna mai a.c.), urmată de vizita premierului rus Mihail Mișustin și poate chiar a președintelui Vladimir Putin. Scopul declarat al acestor vizite: semnarea unor înțelegeri privind legalizarea prezenței muncitorilor moldoveni în Rusia și reglementarea drepturilor de pensie ale acestora. Obiectivul neoficial: susținerea pe toate căile a candidatului prorus la câștigarea alegerilor prezidențiale din toamnă. Vizitele la Chișinău proiectate de înalții demnitari de la Moscova nu sunt străine și de apropiata „aniversare” (pentru o mare parte a populației este vorba de o „comemorare”) a 80 de ani de la „eliberarea/ ocuparea” Basarabiei de către URSS, la finele lunii iunie 1940! 


Concomitent cu virajul masiv și tot mai evident spre Federația Rusă, guvernanții socialiști mențin o retorică adeseori critică față de Uniunea Europeană. De fapt, Chișinăul ar dori să beneficieze în continuare de avantajele relațiilor cu UE (care a decis să majoreze cotele de export moldovenești pe spațiul comunitar), dar să dezvolte în același timp, fără niciun fel de restricții, relații privilegiate cu Rusia și cu Uniunea Economică Eurasiatică. În acest balans între Est și Vest, Chișinăul și-a găsit un partener însemnat în Ungaria, țară membră a UE care dezvoltă la rândul ei raporturi strânse cu Rusia lui Putin.

Alegerile prezidențiale în R. Moldova sunt programate pentru toamna anului 2020

Ilustrativă în acest sens este o vizită, trecută aproape neobservată în mediile politice românești, efectuată la 4 februarie a.c. la Chișinău de ministrul ungar de Externe, Peter Szijjarto, cu prilejul căreia au fost semnate două Memorandumuri, unul în domeniul cooperării diplomatice şi altul în cel al educaţiei. Pe această bază, Ministerul Afacerilor Externe al Ungariei va delega doi diplomaţi la Chişinău, pentru a acorda asistenţă şi expertiză pe dimensiunea integrării europene a Republicii Moldova. De asemenea, studenţii din Republica Moldova vor putea beneficia de 40 de locuri cu bursă în universităţile din Ungaria. „Intenţia noastră nu este doar să dezvoltăm relaţiile bilaterale, ne-ar plăcea foarte mult ca relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană să devină şi mai strânse. UE are nevoie de poveşti de succes şi una poate deveni Parteneriatul Estic, în care Republica Moldova are un rol foarte important”, a declarat oficialul ungar.


Aparent, având în vedere și faptul că minoritatea maghiară din Republica Moldova este nesemnificativă, interesul Budapestei pentru relațiile cu Chișinăul este preponderent economic: grupul financiar OTP din Ungaria a cumpărat o bancă în Republica Moldova, în timp ce o companie farmaceutică ungară deţine o cotă de 10% pe piaţa Republicii Moldova, iar Banca Ungară de Export-Import a deschis un fond de 100 de milioane de dolari destinat oamenilor de afaceri. Există mai multe indicii care atestă în mod clar că la mijloc sunt și interese politice deloc neglijabile, unele cu semnificație geopolitică evidentă. Astfel, în convorbirile prilejuite de vizita ministrului de Externe Szijjarto s-a mai stabilit ca premierul Viktor Orban să efectueze o vizită la Chişinău, iar preşedintele moldovean Igor Dodon să se deplaseze, la rândul său, în Ungaria. De altfel, Guvernul conservator-naționalist al premierului Viktor Orban l-a mai primit pe Dodon în vizită la Budapesta, în mai 2017. Un an mai târziu, Dodon l-a felicitat „călduros” pe Orban pentru victoria detașată la alegerile parlamentare din Ungaria, subliniind că alegătorii unguri apreciază „apărarea și promovarea intereselor naționale ale statului”. Vizita premierului ungar în Republica Moldova s-a concretizat la 12 martie 2020, când memorandumurile convenite de miniștrii de Externe au fost incluse într-un Acord bilateral de parteneriat strategic, semnat de premierii celor două state.

 „Cochetăria” dintre guvernanții de la Budapesta și cei de la Chișinău nu este nouă. Încă de la începutul anilor 1990, oficiali unguri de rang înalt s-au deplasat sistematic în proaspăt independenta Republica Moldova, desprinsă din fostul imperiu sovietic, arătându-se de la început interesați de procesele separatiste și autonomiste declanșate în Transnistria și Găgăuzia, sub bagheta Moscovei. De fiecare dată, mesajul oficialilor unguri către omologii de la Chișinău a fost similar cu cel al Moscovei: Republica Moldova este un stat independent, fără legături comune cu România! Acest mesaj a găsit ecou întotdeauna în cercurile pro-ruse de la Chișinău, cu precădere în timpul mandatului de președinte exercitat de Vladimir Voronin, iar astăzi în cel al lui Igor Dodon. Fostul lider comunist Voronin a fost cel care a solicitat și a obținut de la Bruxelles acceptul ca acordarea vizelor pentru cetățenii moldoveni (înainte de liberalizarea acestora) să fie efectuată prin Ambasada Ungariei de la Chișinău, nicidecum prin Ambasada României. Prin urmare, asistența oferită de Ungaria și acceptată de Chișinău pentru integrarea europeană a Republicii Moldova nu mai constituie o surpriză.

În privința rolului asumat de Ungaria ca punte de legătură între UE și estul Europei, trebuie spus că acesta nu se limitează la Republica Moldova. Aflat în vizită la Minsk, la 3 martie 2020, ministrul de Externe Peter Szijjarto s-a pronunțat pentru reducerea sancțiunilor UE pentru Belarus și o cooperare mai strânsă cu Uniunea Economică Eurasiatică, susținând că, în acest fel, Uniunea Europeană va deveni mai puternică. Rămâne de văzut în ce măsură oficialii de la Bruxelles agreează demersurile Ungariei spre Est ori, dimpotrivă, se consideră în vreun fel sau altul deranjați de asemenea inițiative. Despre aceste lucruri, ca și despre poziționarea României într-un context geopolitic regional în continuă evoluție, într-un număr viitor al revistei.

dr. Ioan C. Popa

 

Un imperativ necesar: Proiectul de Țară

Reporter: editura April - 17 - 2020 Comments Off on Un imperativ necesar: Proiectul de Țară

Dacă vom căuta în istoria modernă a poporului român care au fost mobilurile marilor salturi înainte, vom vedea că de fiecare dată a existat același imbold – Proiectul de Țară. Cu alte cuvinte, dezvoltarea țării pe termen lung, indiferent de vremuri și regimuri politice, coagulată în jurul unui scop național comun. 


Unirea Principatelor Române (1859)

Unirea principatelor a fost un prim proiect, care s-a și înfăptuit. Modernizarea țării, începută de Cuza Vodă, a fost continuată de Principele Carol I, care a devenit Rege în urma victoriei Armatei Române în teatrul de război din Bulgaria și a diplomației românești la Congresul de la Berlin. Readucerea Dobrogei între fruntariile României, deși însoțită de pierderea județelor din sudul Basarabiei, fapt ce a demonstrat din plin intenția Imperiului Rus de a interfera tot mai mult în afacerile europene, a impus dezvoltării țării un nou ritm și noi obiective, fiind un proiect de țară câștigător. Astăzi înțelegem mai bine ce a însemnat și ce înseamnă Gurile Dunării și ieșirea la Mare pentru un stat modern, care participă la comerțul global, dar și la menținerea echilibrului politic și militar în bazinul Mării Negre. Dacă România există pe hărțile stratetegice ale lumii, aceasta este datorită creșterii importanței litoralului, precum și a căilor de comunicație Rin-Dunăre. Acest proiect de țară, în care România a făcut dovada unui factor civilizator și cultural de nivel superior, a fost unul împlinit cu brio. Marele Proiect de țară al Unirii tuturor românilor,care nu se arăta unul cu șanse mari de realizare, din pricina ciudatului joc al alianțelor politico militare – Transilvania era sub control austro-ungar, iar Basarabia sub control Imperial rusesc, imperiile numite având interese contradictorii – a fost, în cele din urmă, realizat. Prețul a fost uriaș – aproape un milion de români și-au dat viața pentru aceasta. Următorul mare proiect, unul foarte ambițios, a fost consolidarea României Mari. Cu o mulțime de probleme aproape de nerezolvat, cum ar fi marile pierderi de război umane și materiale, pierderea grupului intelectual ori calificat care ar fi putut administra în bune condiții noua țară, administrarea unor teritorii pe care circulau mai multe monede diferite, sisteme de administrare locală diferite, probleme de natură religioasă și lingvistice, gestionarea chestiunilor minorităților naționale care atingeau peste 20% din populație de către o administrație care la origine nu avusese o astfel de problemă, sistemul de proprietate moștenit de la vechile administrații și încă multe altele au fost depășite cu răbdare și eforturi eroice, nu fără erori și conflicte, de multe ori provocate intențonat de nostalgicii vremii. Al Doilea Război Mondial, cu tragediile sale, a blocat țara într-o situație aproape imposibilă – cobeligerantă o perioadă, cu pierderi grele, de partea Aliaților, România s-a găsit pe lista învinșilor. A suferit rigorile unor măsuri aplicate Germaniei sau Italiei, de la plata despăgubirilor de război la aplicarea măsurilor de desfascizare, măsuri de cele mai multe ori folosite de PCR împotriva adversarilor politici. Folosindu-se de aceste măsuri, partidul comunștilor a reușit să facă tabula rasa din clasa politică tradițională, eliminându-i și pe aceia care s-au aflat în opoziție cu regimul antonescian. Mulți ani n-a mai putut fi vorba de un proiect de țară, ci doar de un proiect politic de cucerire a puterii și de scoaterea de pe scenă a tuturor adversarilor politici. Odată realizat acest fapt, s-a trecut la un proiect de țară privind industrializarea și colectivizarea terenurilor agricole. Cu diferite rezultate, în funcție de interese politice imediate, industrializarea a avut rezultate notabile. Colectivizarea a avut un rezultat dezastruos. 

 

 

După înlăturarea sistemului partidului unic, singurul proiect de țară al României a fost aderarea la Uniunea Europeană, deziderat de generații, pe cale de a se înfăptui, cu avantajele și controversele ce au urmat. Un nou proiect de țară trebuie să apară. Fără el vom trăi într-o continuă tânjire după o Românie pe care au ridicat-o bunicii și părinții. România poate să facă o politică externă și comercială care să asigure o cointeresare a vecinilor noștri în păstrarea și consolidarea păcii. România poate, de asemenea, să devină o mare putere tehnologică. Dar singurul domeniu în care totul depinde exclusiv de români este cultura. O mare putere culturală poate câștiga respectul de sine și respectul față de interesele sale. Avem un precedent, pe care îl pomenesc cu plăcere. Pe masa tratativelor de la Trianon, delegația României, ca răspuns la acuzațiile Ungariei că nu poate controla Transilvania, o provincie culturală recunoscută, a adus colecția Convorbirilor literare. A fost un argument care a convins. Era un argument cultural. În lumea cu tendințe de globalizare economică, doar cultura mai poate salva și identitatea, și libertatea unui popor. Pentru noi, cultura națională este vitală. De aceea, un proiect de țară care să afirme cu toată puterea cultura națională, și nu numai, care să folosească din plin resursele inepuizabile de care dispunem, care să răspîndească, să facă cunoscute valorile noastre poate fi fundamentul unui nou moment de reviriment pentru țara noastră. 

Eugen Uricaru

Pe urmele bunicilor care au trecut Dunărea

Reporter: editura April - 17 - 2020 Comments Off on Pe urmele bunicilor care au trecut Dunărea

Poveștile din copilărie, auzite de la părinți sau bunici, sunt mereu o carte de istorie vie, întâmplările dramatice ale generațiilor care ne-au crescut și educat fiind piatra de temelie pe care se sprijină devenirea noastră. Șansa de a fi depozitar de informații transmise de la martori ai evenimentelor care condensează și definesc schimbări de epocă le explică dinamica, vin ca un izvor mereu proaspăt de înțelepciune. Impresiile sedimentate în timp colorează documentele seci ale istoricilor, formând tezaurul neștiut al familiilor într-o carte nescrisă, cu pagini mereu adăugate în locul celor șterse de valurile timpului, ca desenele de pe o plajă spălată de mare.

Al Doilea Război Balcanic. Armata Română trecând Dunărea pe un pod de vase la Zimnicea, în cadrul Campaniei pentru Turtucaia

Pentru mine, ceea ce numim Războaiele Balcanice au început ca un fir de poveste la Călărași, prin anii 50, dinaintea școlii primare. Bunicul meu mă lua de mână și ne plimbam prin parcul orașului unde, pe malul Borcei, oprea de fiecare dată la un monument cu o mare cruce de piatră alb-gălbuie. Se închina, ofta, privea spre apele desprinse din Dunăre, undeva, departe, peste pădurea de pe celălalt mal. Aveam să înțeleg, după ani, de ce bunicul, Moise Catrangiu, se reculegea la monument. Mai apoi am putut să adâncesc povestea care se învârtea în jurul Cadrilaterului, de care s-au legat atâtea destine care formau amalgamul de neamuri din orașul meu natal. Monumentul care dăinuie și acum, revigorat pe soclul inițial, a fost ridicat ,,În memoria ostașilor, victime ale scufundării șalupei Teleorman la 31 octombrie 1912”

 

 

O dramă care anunța conflictul

În acea zi blestemată de sfârșit de octombrie s-a petrecut o catastrofă care a îndoliat Armata Română și a cutremurat orașul Călărași. Iată cum este reținut de ziarul Adevărul, ediția din 2 noiembrie 1912, evenimentul dramatic: ,,În 31 octombrie, la ora 1.45 pm, șalupa «Teleorman», aflată în serviciul grănicerilor, a pornit spre Ostrov, având la bord 56 de persoane, și anume plutonierul comandant Talpeș, plutonierul de grăniceri Udroiu Ion, mecanicul civil Căpitănescu, un caporal și 47 soldați grăniceri, precum și 5 marinari. Grănicerii erau destinați a înlocui la Ostrov soldații care se liberau. Lângă primele geamanduri aflate în dreptul Cotului țiganului, la 130 de metri de ponton și 100 de metri de mal, voind să facă rondul la stânga, vasul a oscilat și puterea anaforului l-a împiedicat să revină la poziția orizontală. Apa a început să intre în interiorul vasului pe ferestrele cabinelor iar soldații, care toți erau pe covertă, au fost trântiți în partea stângă a vasului. Curentul apei, care în acest punct este foarte puternic, a desăvârșit răsturnarea vasului care s-a scufundat cu fundul în sus. Oamenii, aflați în prea puțin număr pe chei, la acea oră, precum și copiii care așteptau deschiderea Școlii de băieți nr. 2, situată chiar pe malul Borcei, au auzit strigătele de disperare ale celor care se înecau”. Cronica evenimentului readus în lumină de prof. Nicolae Țiripan, directorul Arhivelor Statului din Călărași, menționează că au fost 49 de victime în catastrofa navală, doar șase persoane aflate la bord fiind salvate de o barcă a Pescăriei Statului, care a putut ajunge mai repede lângă șalupa răsturnată. Între cei înghițiți de ape se afla și mecanicul civil Căpitănescu, care, aveam să aflu peste ani, fusese prieten al bunicului meu. Soldații erau înrolați în Regimentului 1 Grăniceri, pus atunci în stare de alarmă. La doar câțiva kilometri de Călărași, la graniță, peste Dunăre, Bulgaria era angajată în război cu Turcia de câteva săptămâni. Se desfășura Primul Război Balcanic.

Sub puterea tratatelor secrete

România se afla din 1883 sub puterea unui tratat secret cu Tripla Alianță. Austro-Ungaria încerca să facă jocurile în Balcani în echilibru cu Rusia. Panslavismul care domina și stimula unitatea de conjunctură a Bulgariei, Serbiei, Greciei, Muntenegrului în perspectiva unor aranjări a frontierelor pe seama excluderii Imperiului Otoman din Balcani, se sprijinea pe Rusia. România avea experiența pierderilor care au decurs din alianța cu Rusia din Războiul de la 1877 și încerca să-și consolideze granița de sud, în Dobrogea, unde orașul Silistra era privit ca un punct strategic esențial. De aceea, România nu a decretat mobilizarea în octombrie 1912 pentru a interveni ca parte în Primul Război Balcanic, dorind o negociere directă cu Bulgaria pe contenciosul de frontieră. Pentru acesta, punctul de la Ostrov, pe malul drept al Dunării, vecin cu Silistra, era întărit cu grăniceri și pus în stare de alarmă înaintată. Putem considera că militarii români dispăruți în catastrofa de la Călărași erau victime de facto ale unei confruntări nedeclarate. Înfrângerea Turciei nu potolește rivalitățile dintre adversarii ei din confruntările abia încheiate. Grecia și Serbia au încheiat un acord militar secret, pentru a contracara influența bulgară. Tratatul de pace încheiat la 30 mai 1913 devine caduc la scurt timp; în 16/17 iunie 1913, Bulgaria atacă foștii aliați, declanșând Al Doilea Război Balcanic.
 
 

Obținerea Cadrilaterului

În 26 aprilie 1913, prin Protocolul de la Sankt Petersburg, România a primit Silistra, decizia nestingând animozitățile dintre Sofia și București, mai ales pe fondul tensiunilor din Balcani, redevenite explozive. Mobilizarea Armatei Române începe în noaptea de 3 iulie 1913. În cea de-a șasea zi a mobilizării, România declară război Bulgariei și trupele române ocupă Silistra. În 22 iulie, în timp ce rezistența bulgară se dezintegra pe toate fronturile, guvernul român acceptă un armistițiu. În august 1913 începe Conferința de pace de la București, la care participă România, Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru. Turcia a fost respinsă de premierul Titu Maiorescu, pe motiv că ,,negocierile vor privi numai schimbări teritoriale între statele creștine”. În virtutea prevederilor Tratatului de la București, semnat la 10 august, Bulgaria a a cedat Dobrogea de Sud României, recunoscând linia Turtucaia–Balcic drept nouă frontieră între cele două țări.

Destine schimbate 

Mărirea teritoriului românesc cu 7.770 de kilometri pătrați și cu un spor de populație de 280.000 de locuitori produce schimbări în economia zonei chiar și până la intrarea României, în august 1916, în Primul Război Mondial. După ocupația germano-turco-bulgară din următorii doi ani, în 1919, Cadrilaterul revine în granițele României Mari, unde va rămâne până în 1940. Efectele Războaielor Balcanice le-am privit prin biografiile bunicilor și părinților, dar și prin influențele asupra vieții din comunitate. Bunicul Catrangiu, detașat la o filială a Băncii Naționale deschise la Silistra în 1913, mută familia din Călărași până la catastrofa militară de la Turtucaia, din toamna lui 1916. Bunica a născut acolo prima dintre cele trei fete. Strada în care locuiam în orașul de pe malul Borcei era și după o jumătate de secol o ilustrare vie a urmărilor acelor ani frământați. Vecin lipit de curtea noastră era dl. Pantelimon, jandarm pensionat, premiat de Regele Carol al II-lea cu un loc de casă pentru faptele de arme din lupta cu comitagiii bulgari, care nu se împăcau cu granița din 1913. Peste drum stătea domnul Bațu, machedon venit din Grecia prin 1925, în casa tip vagon locuind și familia Metin, musulmani turci. La două case se mutase Ghebercof, bulgar care migrase spre România, atras de studiile universitare. Familia Ianculovici, neam de evrei săraci, se integrase în spiritul multinațional, copiii mergeau cu creștinii să colinde de Crăciun și ne erau gazde de Hanuka. Carambela, grec, venea cu rodul grădinii de zarzavat din Lunca Borcei, iar în locuința colonelului Florescu, reformat de comuniști, stăteau în chirie două refugiate din nobilimea albă rusă, care dădeau lecții de pian și franceză în cartier. Tatăl meu picta peisaje din Balcicul pe care a apucat să-l vadă abia în 1970. Eu am ajuns în Silistra pentru prima dată în 2012, la un secol de la catastrofa care a deschis povestea Războaielor Balcanice.

Dan Constantin

Vlad Țepeș. O istorie deturnată

Reporter: editura April - 17 - 2020 Comments Off on Vlad Țepeș. O istorie deturnată
Din perspectiva adevărului istoric, domnia principelui român Vlad Țepeș este departe de poveștile personajului de ficțiune literară asociat turistic imaginii sale.
 

Vlad Tepes

Vlad Țepeș a domnit în Țara Românească între anii 1456-1462 și în anul 1474. Era fiul lui Vlad Dracul și nepot al marelui domnitor Mircea cel Bătrân. Istoria Evului Mediu îl apreciază pe Vlad Țepeș ca pe unul dintre cei mai abili conducători militari ai epocii și o pavăză a creștinătății, împreună cu renumiții săi contemporani Ștefan cel Mare și Iancu de Hunedoara, atunci voievodul român al Transilvaniei, într-o perioadă neagră pentru întreaga creștinătate, când turcii cuceriseră Constantinopolul, ultimul bastion al Bizanțului.*


Vlad Țepeș s-a rermarcat printr-o domnie autoritară, menită să pună capăt comploturilor marii boierimi, care era dispusă să accepte vasalitatea față de turci. În acest context, a impus pedepse aspre, inclusiv renumita tragere în țeapă în public, pentru hoți și a încercat să reglementeze comerțul, dorind să devină profitabil pentru principatul său. Ordinea internă pe care reușise s-o instaureze Vlad Țepeș era atât de pregnantă, încât se afirmă că pe vremea domniei sale „se putea lăsa o pungă cu galbeni și în mijlocul drumului, că n-o fura nimeni”

Domnitorul român s-a remarcat în epocă și grație unor succese militare notabile. În iarna anului 1461, cu o mică oaste de mercenari și de țărani, a nimicit trupele turcești din garnizoanele de la Dunăre, determinându-l pe sultanul Mahomed al II-lea să se îndrepte împotriva domnului român cu ceea ce cronicarii au numit „cea mai puternică armată de la cucerirea Constantinopolului”. Vlad Țepeș a aplicat tactici de gherilă, obținând victorii repetate în bătălii de uzură, care s-au prelungit până în toamna anului următor, când sultanul cuceritor al Constantinopolului a fost nevoit să se retragă, învins de domnitorul valah. 

Adevărul istoric este că domnitorul român Vlad Țepeș a fost un principe respectat, evlavios, ctitorind construcția mai multor biserici, între care și cea de pe o insulă a Lacului Snagov sau Mănăstirea Comana, din Giurgiu, unde se află și mormântul său. Și istoria Bucureștilor este strâns legată de numele acestui domnitor, orașul fiind pomenit pentru prima dată cu acest nume într-un hrisov semnat de Vlad Țepeș la 20 septembrie 1459 și care este considerat prima atestare documentară a Capitalei României. 

Și totuși, toate aceste adevăruri au fost ignorate câteva secole mai târziu după domnia lui Țepeș, când un scriitor irlandez scria o carte inspirată din relatări ungurești, plăsmuind un personaj imaginar, un prototip de vampir cu care s-a acoperit complet imaginea temutului domnitor român. Acest roman de ficțiune nu are nimic de-a face cu adevărata biografie a lui Vlad Țepeș, un justițiar renumit, dar în același timp un prinț capabil, patriot, un excelent conducător militar și un lider preocupat de bunăstarea supușilor. De altfel, politicile sale interne de stârpire a hoției au rămas în istoria națională ca o autentică luptă anticorupție, iar faptul că a ținut piept marelui sultan al timpului l-a înscris peste veacuri pe principele român ca pe unul dintre apărătorii creștinătății, fapt consemnat ca atare de sursele istorice și documentare avizate ale epocii. 
 
 


*„Nobilimea la români” (Victor Botez, Corneliu Radeș)

Pagini din evoluția zbuciumată a „aurului negru”

Reporter: editura April - 17 - 2020 Comments Off on Pagini din evoluția zbuciumată a „aurului negru”
I. De la lampa cu gaz la John D. Rockefeller
 

Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, sociale, politice, financiare și strategice ale lumii, după mai bine de 150 de ani de când intra masiv în scena societății omenești. Izvor de lumină, prin proprietățile sale unice, „aurul negru” este și sursă de întuneric, date fiind războaiele pe care le-a generat. Din păcate, aceste aspecte sunt departe de a se fi încheiat în ceea ce este numit în istorie „epoca petrolului”.

Bucureşti, primul oraş din lume în care se introducea iluminatul public cu lămpi cu petrol lampant (1857) 

Printre pionierii domeniului s-a aflat, în secolul al XIX-lea, România, care avea resursele necesare și care îl utilizează printre primele pentru a face lumină pe străzi. Era rafinat în Moldova și distribuit la București. 


În SUA, totul a început cu goana după… aur. Tot săpând în căutare de metal prețios, sare sau apă pentru nevoile curente ale vieții, temerarii vestului dădeau de petrol, substanță necunoscută, pe care inițial pionierii noii Americi o vindeau ca… „elixir de sănătate, balsam care aduce omului floarea vieții și care vindecă de reumatism”. La 1855, cu o investiție de 250 de dolari, intra în nou înființata „Pennsylvania Rock Oil Co.” primul nume mare al industriei, Edwin Drake, cel care are astăzi în localitatea Titusville un monument și un muzeu. Demn de menționat este faptul că viziunea lui Drake nu s-a extins dincolo de săpat, „omul de afaceri” temporar trecând din declin în declin, până a ajuns chiar la „mila” autorităților. 

Dar goana după petrol începuse. Dacă în 1859, producția totală de petrol a SUA era de 254 de tone, cinci decenii mai târziu depășea 8,5 milioane de tone, o creștere de 130 de ori. Încep conductele, exportul, acțiunile și… speculațiile cu acestea. Este momentul în care intră în scenă un tânăr cu abilități pe această direcție: John Davison Rockefeller. Vizionar, născut pentru a valorifica totul din mișcările petrolului în epoca sa, a fost cuprins de o adevărată pasiune pentru petrol și a cumpărat de unde era mai ieftin și a vândut unde era mai scump. La 10 ianuarie 1870 – așadar, în urmă cu 150 de ani – lua ființă celebra „Standard Oil Company”, din care a derivat ulterior „EXXON”, în prezent cea mai mare companie petrolieră listată din lume, cu profituri record și din conducerea căreia fac parte și astăzi urmași ai lui John Davison Rockefeller.