NUMARUL
205-206

În ciuda călătoriei geopolitice comune, evoluțiile mondiale din anul 2019 confirmă faptul că între Uniunea Europeană și SUA există divergențe.

Summitul NATO de la Londra (2019)

Cea mai spectaculoasă şi mai recentă confirmare a fost decizia SUA de a aplica sancţiuni severe companiilor europene care participă la construirea magistralei de gaze naturale Nord Stream 2, iar exemplul cel mai de greutate în materie a fost Summitul NATO de la Londra, unde, în anul festiv al împlinirii a şapte decenii de la naşterea Alianţei, divergențele interatlantice au putut fi estompate cu greu, căci tendinţele centrifuge ale liderilor SUA, Franţei şi Turciei au fost moderate cu mare dificultate, chiar dacă doar provizoriu. Abordările şi acţiunile divergente pe cele două ţărmuri ale Atlanticului apar în cele mai diferite domenii, căci – observă că idee generală comentatorii occidentali – SUA merg pe forţă, iar Europa preferă diplomaţia.

În 2019, arealul euroatlantic s-a confruntat că câteva vârfuri de sarcină intens solicitante. Rememorând cronologic, preambulul s-a consumat în februarie, la conferinţa pentru securitate de la Munchen. Cancelarul Angela Merkel a denunţat „riscurile şi incoerentele politicii americane”, iar vicepeședintele american Mike Pence a criticat din nou statele europene că nu-şi sporesc contribuţia la bugetul NATO. Iar presa a fost mult mai directă în exprimare.

„Pilonul” euroatlantic: președintele Franței, E. Macron, cancelarul Germaniei, A. Merkel, președintele SUA, D. Trump

Summitul anual NATO de la Londra a avut ca uvertură de răsunet o afirmație-diagnostic stupefiantă a preşedintelui francez Macron, în interviul pentru „The Economist”, din 7 noiembrie: NATO e „în moarte clinică”. Şi Turcia, statul din NATO cu cea mai numeroasă forţa militară a Alianţei după SUA, a devenit, prin acţiunile sale din ultima vreme, un partener dificil: achiziţionează arnament de la Rusia, întreprinde măsuri unilaterale în Siria, se implică tot mai direct în Libia, iar la Londra a ameninţat că dacă poziţia sa în problema kurdă nu este luată în seamă de Alianţă, se va opune oricăror iniţiative de întărire a flancului estic al NATO, unde este actor inconturnabil.

În sfârşit, şi Germania a venit la Summit cu o iniţiativă care risca să adâncească clivajul interatlantic, căci, la 2 decembrie, preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, anunţa intenţia de creare a unei Comisii europene geopolitice, care va trebui să stabilească „puterea sa de decizie în toate domeniile privind apărarea”. Altfel, o susţinea generalul (r) francez Francis Briquement, Europa nu va putea fi „putere mondială”. Oricum, Summitul de la Londra, care s-ar fi cuvenit să fie unul jubiliar, a reuşit, prin prestidigitaţii diplomatice, să nu derapeze într-o arenă de dispute deschise şi ascuţite şi a reuşit să se încheie cu un document comun, chiar dacă acesta s-a limitat a rememora consacratele litanii proatlantice.

Statele membre ale Alianței Nord-Atlantice

Replici prompte după Summitul de la Londra nu au întârziat să apară. SUA au decis să-şi reducă aportul la bugetul de apărare al Alianţei, fără a-şi consulta partenerii şi a anunţat că „nu va sprijini acţiunile militare ale Franţei în nordul Africii”. Şeful Pentagonului, Mark Esper, a explicat că Washingtonul doreşte reevaluarea dispozitivului american din întreaga lume, pentru a se putea concentra pe priorităţi, respectiv China şi Rusia.

La un secol după faimosul şi pretimpuriul semnal de alarmă tras de Oswald Spengler prin „Declinul Occidentului”, arealul eurotlantic şi NATO, principalul său construct-garant al păcii şi securităţii, cunosc un proces de frământări, redefinire şi reaşezare, ceea ce implică, pe lângă căutări şi experimente, o vastă panoplie de divergențe şi dispute, de contradicţii şi confruntări, care nu echivalează însă cu colapsul Occidentului, ci cu provocări de anvergură planetară, geopolitice şi geoeconomice.

Oricum, după lumea bipolară a „războiului rece” şi cea (tranzitorie) unipolară, la orizontul secolului XXI se conturează tot mai distinct o lume a multipolarității centrelor de putere mondială.

 

Corneliu Vlad