O naștere grea

Carol Roman
Publicație editată de „Zona Balcanilor”, din cadrul
„NIRO Investment Group”
Carol Roman
În ciuda călătoriei geopolitice comune, evoluțiile mondiale din anul 2019 confirmă faptul că între Uniunea Europeană și SUA există divergențe.
Cea mai spectaculoasă şi mai recentă confirmare a fost decizia SUA de a aplica sancţiuni severe companiilor europene care participă la construirea magistralei de gaze naturale Nord Stream 2, iar exemplul cel mai de greutate în materie a fost Summitul NATO de la Londra, unde, în anul festiv al împlinirii a şapte decenii de la naşterea Alianţei, divergențele interatlantice au putut fi estompate cu greu, căci tendinţele centrifuge ale liderilor SUA, Franţei şi Turciei au fost moderate cu mare dificultate, chiar dacă doar provizoriu. Abordările şi acţiunile divergente pe cele două ţărmuri ale Atlanticului apar în cele mai diferite domenii, căci – observă că idee generală comentatorii occidentali – SUA merg pe forţă, iar Europa preferă diplomaţia.
În 2019, arealul euroatlantic s-a confruntat că câteva vârfuri de sarcină intens solicitante. Rememorând cronologic, preambulul s-a consumat în februarie, la conferinţa pentru securitate de la Munchen. Cancelarul Angela Merkel a denunţat „riscurile şi incoerentele politicii americane”, iar vicepeședintele american Mike Pence a criticat din nou statele europene că nu-şi sporesc contribuţia la bugetul NATO. Iar presa a fost mult mai directă în exprimare.
„Pilonul” euroatlantic: președintele Franței, E. Macron, cancelarul Germaniei, A. Merkel, președintele SUA, D. Trump
Summitul anual NATO de la Londra a avut ca uvertură de răsunet o afirmație-diagnostic stupefiantă a preşedintelui francez Macron, în interviul pentru „The Economist”, din 7 noiembrie: NATO e „în moarte clinică”. Şi Turcia, statul din NATO cu cea mai numeroasă forţa militară a Alianţei după SUA, a devenit, prin acţiunile sale din ultima vreme, un partener dificil: achiziţionează arnament de la Rusia, întreprinde măsuri unilaterale în Siria, se implică tot mai direct în Libia, iar la Londra a ameninţat că dacă poziţia sa în problema kurdă nu este luată în seamă de Alianţă, se va opune oricăror iniţiative de întărire a flancului estic al NATO, unde este actor inconturnabil.
În sfârşit, şi Germania a venit la Summit cu o iniţiativă care risca să adâncească clivajul interatlantic, căci, la 2 decembrie, preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, anunţa intenţia de creare a unei Comisii europene geopolitice, care va trebui să stabilească „puterea sa de decizie în toate domeniile privind apărarea”. Altfel, o susţinea generalul (r) francez Francis Briquement, Europa nu va putea fi „putere mondială”. Oricum, Summitul de la Londra, care s-ar fi cuvenit să fie unul jubiliar, a reuşit, prin prestidigitaţii diplomatice, să nu derapeze într-o arenă de dispute deschise şi ascuţite şi a reuşit să se încheie cu un document comun, chiar dacă acesta s-a limitat a rememora consacratele litanii proatlantice.
Replici prompte după Summitul de la Londra nu au întârziat să apară. SUA au decis să-şi reducă aportul la bugetul de apărare al Alianţei, fără a-şi consulta partenerii şi a anunţat că „nu va sprijini acţiunile militare ale Franţei în nordul Africii”. Şeful Pentagonului, Mark Esper, a explicat că Washingtonul doreşte reevaluarea dispozitivului american din întreaga lume, pentru a se putea concentra pe priorităţi, respectiv China şi Rusia.
La un secol după faimosul şi pretimpuriul semnal de alarmă tras de Oswald Spengler prin „Declinul Occidentului”, arealul eurotlantic şi NATO, principalul său construct-garant al păcii şi securităţii, cunosc un proces de frământări, redefinire şi reaşezare, ceea ce implică, pe lângă căutări şi experimente, o vastă panoplie de divergențe şi dispute, de contradicţii şi confruntări, care nu echivalează însă cu colapsul Occidentului, ci cu provocări de anvergură planetară, geopolitice şi geoeconomice.
Oricum, după lumea bipolară a „războiului rece” şi cea (tranzitorie) unipolară, la orizontul secolului XXI se conturează tot mai distinct o lume a multipolarității centrelor de putere mondială.
Corneliu Vlad
Mănăstirea Ioan Evanghelistul de la Găbud este acum, datorită implicării Niro, un loc de alinare și reculegere pentru mii de suflete, așa cum este, de altfel, într-un alt colț de lume, și Biserica Românească din Nisa, ridicată cu sprijinul NIRO Investment Group.
Susținem proiecte culturale și sprijinim proiecte editoriale importante pentru istoria României. La fel de prezenți suntem și în organizarea unor evenimente și campanii umanitare, prilejuite de diferite zile importante. De pildă, „Susținem valori, susținem viitorul” este motto-ul din spatele campaniei „25 de copii, 25 de burse NIRO” prin care, timp de zece ani, 25 de copii talentați și dedicați pasiunii lor, cu posibilități limitate, vor primi burse a câte 1000 lei pe lună și vor fi sprijiniți de NIRO prin Fundația Umanitară „Sfântul Petru”.
Suntem de partea marii perfomanțe în sport. Trăim cu convingerea că implicarea și susținerea noastră va avea ca rezultat noi și noi perfermanțe ale sportivilor români. Și facem acest lucru încă de la echipele de juniori.
Toate acestea ne îndreptățesc să susținem că în cei 26 de ani de la înființare, Grupul NIRO a devenit un business important. Suntem o echipă de oameni profesioniști, care au construit proiecte profitabile, care au ridicat standardele în business, care pun umărul, zi de zi, la contrucția României contemporane. Și care, nu în ultimul rând, contruiesc împreună o poveste de succes. Iar povestea noastră merge mai departe.
Învinșii plătesc. Istoria consemnează practica impunerii despăgubirilor de război încă din Antichitate, iar controversele acestor plăți, impuse până la urmă popoarelor, nu se încheie aproape niciodată.
Au trecut secole de când Imperiul Roman impunea plata unor despăgubiri de război învinsei Cartagina, în anul 241 î.Hr. Această practică a continuat, cu ceea ce s-a numit generic „tribut”, în toate formele sale, pe tot parcursul Evului Mediu. Cele mai răsunătoare cazuri de despăgubiri de război, unele dintre acestea schimbând definitiv soarta unor state, au avut ca prim reper înfrângerea finală a lui Napoleon Bonaparte. În urma Tratatului de la Paris, Franța învinsă a fost obligată să plătească despăgubiri de 700 milioane de franci și, în plus, să suporte cheltuielile pentru fortificațiile defensive de-a lungul granițelor cu statele coaliției învingătoare. Raportat la PIB-ul de atunci al țării, acest efort rămâne drept cea mai mare plată de acest fel din istorie. Câteva decenii mai târziu, în 1871, Franța era din nou silită să plătească cinci miliarde de franci aur în cinci ani, urmare a Războiului Franco-Prusac. Aceasta a fost o despăgubire „în oglindă” cu cea impusă de Napoleon, în anul 1807, aceleiași Prusia, atunci învinsă de împăratul francezilor. Trupele germane au rămas în Franța până la achitarea datoriei, înainte de termen, în anul 1873. Urmare directă a acestei infuzii de monede prețioase, Germania decidea să adopte standardul aur în sistemul său financiar. Tot spre finalul secolului al XIX-lea, după înfrângerea suferită în fața Turciei, în anul 1897, Grecia a fost obligată să plătească patru milioane de lire sterline. Suma, enormă pentru acea vreme, a găsit statul elen… ca în urmă cu câțiva ani, mai precis aproape falimentar, și a fost nevoie, ca și în vremea recentă, de intervenția unor creditori internaționali pentru ca Atena să-și poată îndeplini obligațiile financiare.
În 1945, sovieticii luau din Germania înfrântă modele și machete de rachete avansate, inclusiv balistice, de croazieră și antiaeriene (russianspaceweb.com)
Începutul secolului XX venea cu Marele Război din 1914-1918 și cu o pleiadă de state care s-au aflat în postura de a achita mari despăgubiri generate de distrugerile pe care le provocaseră. Bulgaria a plătit Antantei 2,25 miliarde de franci aur, ca urmare a prevederilor Tratatul de la Neuilly, Germania a fost obligată să achite uriașa sumă de 132 miliarde de mărci aur către învingători, prin Tratatul de la Versailles, obligație pe care a îndeplinit-o doar parțial, întrucât plățile au încetat în 1932. Revizuită în cadrul Acordului asupra datoriilor Germaniei, din 1953, plata datoriei a fost din nou întreruptă pe parcursul reunificării, țara reușind să livreze ultima sumă impusă de despăgubirile din Primul Război Mondial abia în anul 2010, la aproape un secol de la finalul cumplitei conflagrații. Aceeași Germania, învinsă din noul în cel de-Al Doilea Război Mondial, era nevoită, după 1945, să plătească Aliaților despăgubiri de 23 miliarde de dolari, în special în mașini și echipamente industriale. În anul 1953 încetau obligațiile germane către URSS, care între timp luase din țara care pierduse războiul fabrici întregi. „Despăgubirile intelectuale luate de către Statele Unite ale Americii și Marea Britanie din Germania învinsă s-au ridicat la circa zece miliarde de dolari”, notează istoricul John Gimbel, în cartea sa „Science Technology and Reparations: Exploitation and Plunder in Postwar Germany”. La rândul său, Italia a fost silită să achite către fosta Iugoslavie despăgubiri de 125 milioane de dolari, către Grecia 105 milioane de dolari, către fosta URSS 100 milioane de dolari, către Etiopia 25 milioane de dolari, iar către Albania cinci milioane de dolari. De asemenea, fostul colos comunist a primit din partea Finlandei 300 milioane de dolari, iar Ungaria a plătit 200 milioane de dolari Uniunii Sovietice și câte 100 milioane de dolari fostelor Cehoslovacia și Iugoslavia.
1. Înfrângerea lui Napoleon Bonaparte la Waterloo a pus Franța în postura de a achita sute de milioane de franci1. Înfrângerea lui Napoleon Bonaparte la Waterloo a pus Franța în postura de a achita sute de milioane de franci
La rândul său, România, deși finalul războiului o găsise luptând alături de Aliați, a fost obligată să achite fostei URSS despăgubiri de război în valoare de 300 milioane de dolari, numai că în final, suma reală s-a ridicat la două miliarde de dolari, prin intermediul SovRom-urilor, care au patronat jaful generalizat la care a fost supusă țara.
Ca stat învins, și Japonia a plătit un preț greu ca urmare a acțiunilor sale din cel de-Al Doilea Război Mondial. Tratatul de la San Francisco, din anul 1951, prevedea achitarea a 550 milioane de dolari către Filipine, 39 milioane de dolari către Vietnam și 4,5 milioane de dolari către Comitetul Internațional al Crucii Roșii (despăgubiri pentru prizonierii de război). Japonia a plătit timp de 23 de ani…
Trecerea a trei decenii de la Revoluția din Decembrie 89 a fost marcată de o serie de evenimente care au comemorat victimele, eroii acelor zile sau au evocat faptele ce au constituit ,,filmul” căderii regimului Ceaușescu. Nu au lipsit nici de această dată tensiunile dintre taberele de revoluționari, controversele în interpretarea schimbărilor istorice deschise de marea mișcare populară care a presat pe instituțiile statului comunist, dizolvate în câteva ore, în 22 decembrie 1989. Deși au trecut atâția ani de atunci, interesul publicului, fie al celor care au fost martori ai acelor timpuri, fie al generației tinere, crescute în democrație, pentru aflarea adevărului, alimentează ,,motorul” pentru adâncirea investigațiilor. Dosarele Revoluției, aflate pe rol la procurori și instanțe, încearcă să stabilească ordinea juridică în vâltoarea istoriei, într-o acțiune minată însă de suspiciunea partizanatelor politice. Mai valoroase, cu o credibilitate superioară, sunt aparițiile editoriale care tratează Revoluția Română. Revista noastră pune în vitrină spre cititori trei recente lucrări de publicistică, a căror consistență ajută mult la înțelegerea mai corectă a evenimentelor de atunci.
Traseul plin de vigoare pe care l-a traversat lucrarea ,,Mistere neelucidate ale Revoluției Române de la 1989” arată că ne aflăm în fața unei investigații de presă care are capacitatea de a reveni, prin ediții succesive, la marile întrebări puse cu acuitate și mare curaj de autori încă din 1990. Apărut înainte de prima aniversare a Revoluției, volumul a devenit rapid o ,,bombă” pe piața editorială din România, pentru că aducea în fața cititorilor o altă viziune asupra evenimentelor sângeroase care bulversaseră societatea. Autorii – Aurel Perva și Carol Roman – ziariști la ,,Tineretul Liber”, atunci cotidian de mare tiraj, de ordinul sutelor de mii de exemplare pe ediție, au reușit performanța de a scoate la lumină adevăruri nespuse, fapte acoperite sub secretul militar, ipoteze care infirmau sau puneau sub semnul întrebării versiunile oficiale asupra momentelor cheie ale prăbușirii regimului și preluării puterii de noile structuri ale statului. Erau supuse unei analize severe manipulările și dezinformările despre teroriști, războiul electronic, responsabilii pentru represiune, dar mai ales ce s-a întâmoplat cu cele peste 1.000 de victime care au căzut după fuga lui Ceaușescu din sediul Comitetului Central. După dispariția prematură și în condiții suspecte a lui Aurel Perva, redactorul șef al incomodului ,,Tineret liber”, cartea are ediții succesive la fiecare deceniu de la Revoluție, Carol Roman făcând adăugiri, extinderi ale analizei, cu informațiile noi la vastul subiect. Ultima ediție, 2019, care adaugă la ,,Misterele Revoluției” subtitlul ,,După trezeci de ani”, își păstrează prospețimea inițială și pune tușe mai apăsate întrebărilor din 1990 care nu și-au găsit nici acum răspunsuri. O carte memorabilă, cu final deschis, fără epilog, cum punctează Carol Roman, acum decanul de vârstă al presei românești, pe care o servește cu inegalabilă tinerețe de spirit.
Corneliu Vlad nu este doar o semnătură de prestigiu în presa românească. După mai bine de cinci decenii de presă scrisă, domnia sa este ,,o marcă” de ziarist pursânge. Nu și-a trădat cititorii, nu a abdicat de la principiile de bază ale meseriei și nu și-a schimbat domeniul tratat – politica internațională. Iată de ce apariția volumului ,,Și totuși, Revoluția Română”, aflat acum la a doua ediție, cumulează toate calitățile unui eveniment editorial. Sunt cuprinse articolele publicate de Corneliu Vlad în ziarul ,,România Liberă” în perioada 16 decembrie 1989-21 noiembrie 1991, adică arcul de timp care unește declanșarea revoltei de la Timișoara și adoptarea noii Constituții, timp apreciat de autor ca desfășurător al Revoluției. Prezentarea în fața cititorilor cu articole de ziar, care se spune, rezistă doar zi, este un act de curaj pe care și-l asumă cu onestitate doar un profesionist sigur pe analizele lui, supuse examenului sever la proba timpului. Și după decenii de la acele evenimente, articolele publicate în cotidianul la care trudea zilnic sunt un spectacol de curaj și adâncime a analizei. Iată o mostră ,,marca Vlad”: ,,De fapt, mai nimeni din marile capitale ale lumii nu știa ce se întâmplă în România și încotro se vor îndrepta lucrurile. Iar dacă această dezorientare mondială era totuși cineva care să vadă mai clar, acest cineva nu putea fi decât centrul de putere de la Moscova, care a inițiat, declanșat și orientat – cât a putut – răsturnările, răscolirile și reașezările din statele Europei Răsăritene”. Ca o ironie a răsturnărior recente de judecată în deciziile puterii, cartea lui Corneliu Vlad a apărut sub egida Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, instituție desființată prin OUG imediat după marcarea a 30 de ani de la Revoluție! Q.e.d…
Daniel Călărașu
Despre Balcani s-a spus, de-a lungul timpului, că ar fi „butoiul de pulbere al Europei”. Pământ frământat de cuceriri şi războaie sângeroase, pământ al robiei şi uneori al dezrobirilor, doar vremelnice. Pământul de unde a început primul măcel mondial în ziua atentatului de la Sarajevo. Pământul atâtor revoluţii câte nu s-au produs, poate, în tot restul lumii.
Dragii mei prieteni balcanici, o să vă propun un joc al imaginaţiei. Să legăm în el numele unor scriitori celebri, a unor oameni cu totul speciali care au creat aici, au dat consistenţă legăturii dintre noi, trăsăturilor comune ale spaţiului balcanic originar.
Şi plec iar spre sud, spre Grecia lui Seferis, poetul care-mi plăcea atât în tinereţe. O iau către Creta fierbinte a lui Nikos Kazantzakis, fratele lui Zorba, cel care a scris un Raport către El Greco şi l-a văzut pe Hristos răstignit a doua oară. Ca să mă întorc apoi în munţii aspri ai Albaniei, sora noastră veche, să trec puntea marelui nostru Ismail Kadare, autorul unor poeme în proză de un tragism absolut care exprimă ca nimic altceva sufletul acestui popor mândru şi crucificat pe altarul istoriei. Generalul armatei moarte, o carte care a arătat Occidentului, la multe decenii după paginile lui Panait Istrati, adevărata faţă a Balcanilor.