NUMARUL
203-204
Odată cu sosirea lunii martie, prin tradiție, chipul femeii, în diferitele sale ipostaze, revine în ...
Excentricul, dar experimentatul fost președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, vorbea mai anii trecuți de ...
Viața politică din Republica Moldova dă semne tot mai evidente că a intrat deja în ...
Poveștile din copilărie, auzite de la părinți sau bunici, sunt mereu o carte de istorie ...
Din perspectiva adevărului istoric, domnia principelui român Vlad Țepeș este departe de poveștile personajului de ...
I. De la lampa cu gaz la John D. Rockefeller   Rege printre combustibili, petrolul încă face ...
De-a lungul timpului, exilul s-a perpetuat ca fiind una dintre cele mai aspre sentințe, cu ...
Pe lângă binecunoscutele agenții guvernamentale legate de economie, educație, apărare sau afaceri externe, unele state ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească
Niro Investement Group, unul dintre cele mai mari grupuri de afaceri din România cu experienţă ...
De peste două decenii, grupul de firme „NIRO”, preşedintele său, dl. Nicolae Dumitru, s-au implicat ...
Se împlinesc 20 de ani de la înfiinţarea primei firme din componenţă NIRO GROUP. Pornită ...
Susţinere pentru handbalul românesc. Din octombrie, Grupul de firme NIRO INVESTMENT a devenit partener oficial ...
Există momente de excepție când solidaritatea umană se manifestă plenar în diferite ipostaze. Printre marile ...

Archive for February, 2020

O naștere grea

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on O naștere grea
Din păcate, în ultima vreme au apărut tot felul de opinii potrivit cărora, împreună cu alți europeni, mulți dintre românii aflați în Marea Britanie vor trebui să părăsească teritoriul Regatului Unit. Lucrurile sunt pe cale de a fi clarificate, întrucât, urmare a acordului Brexit, românii din Marea Britanie au la dispoziție un set de reglementări noi, prin intermediul cărora își pot continua activitatea pe teritoriul britanic. 
 

Carol Roman

Migranții români au adus beneficii importante Marii Britanii și mulți dintre aceștia erau apreciați chiar și de premierul Boris Johnson, pe vremea când era primar al Londrei, de către Nick Klegg, fost vicepremier al țării sau de Robin Barnett, fost Ambasador al Marii Britanii la București, care, de altfel, declara recent că „sunt mulți municitori români în Marea Britanie și au o contribuție importantă la dezvoltarea țării”. Aceste aprecieri au fost publicate de Editura „Balcanii și Europa” în Suplimentul dedicat românilor din Marea Britanie și vor cântări în ecuația regimului oferit celor peste 400.000 de români care trăiesc și muncesc în Regatul Unit, dat fiind faptul că înalta lor calificare este una dintre primele reguli de selecție a celor care vor rămâne să lucreze în Marea Britanie.
 
Ieșirea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din constructul european este un moment notabil al istoriei contemporane, date fiind consecințele sale economice, politice, sociale și geostrategice, care vor schimba paradigma relațiilor internaționale și raportul de forțe în interiorul blocului occidental. În acest moment, ruptura nu pune în discuție solidaritatea britanicilor, chiar și din afara Uniunii Europene, cu NATO și aliații tradiționali, în fața marilor dușmani comuni ai democrației și ai Occidentului: terorismul, regimurile autocrate și dictatorii care urmăresc să obțină arma nucelară și sunt considerați exportatori de terorism. 
 
De asemenea, momentul are o certă încărcătură istorică, dat fiind faptul că însuși Winston Churchill era un adept al prezenței britanice în interiorul unei Europe unite. Să sperăm că noua formulă prin care poporul britanic a decis să rămână alături de blocul comunitar, printr-un acord avantajos pentru ambele părți, va fi de natură să marcheze o nouă eră în relațiile britanico-europene, pe fundalul intereselor internaționale comune.
După patru ani de tatonări, dezbateri și amânări, se pare că s-a ajuns la o înțelegere fundamentală. A fost nevoie de intense discuții diplomatice, de numeroase întâlniri și sesiuni de lucru, de netezire a asperităților, de depășire a blocajelor generate de Parlamentul britanic, precum și de o coagulare a celor mai bune intenții referitoare la viitorul statut dobândit al celor două entități. 
 
În orice caz, la mijloc sunt și multe probleme economico-financiare foarte serioase, care vor fi reglate prin negocieri, în lunile următoare. 
 
Carol Roman
 
 

Emil Constantinescu, fost președinte al României „Susțin integrarea tuturor țărilor din Balcani în Uniunea Europeană, pentru a asigura pacea”

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on Emil Constantinescu, fost președinte al României „Susțin integrarea tuturor țărilor din Balcani în Uniunea Europeană, pentru a asigura pacea”
Un filosof austriac a spus cândva că, „dacă Balcanii nu ar fi existat, ar fi trebuit inventați”. Dacă am lua în considerare și ceea ce a afirmat Winston Churchill, că „Balcanii au mai multă istorie decât își pot permite”, putem înțelege de ce Balcanii ar fi trebuit inventați. Ceea ce sugera de fapt filosoful austriac era că, inventând Balcanii și apoi de la modul în care au fost demonizați până la celebra expresie „butoiul cu praf de pușcă al Europei”, Occidentul transfera spre această zonă tot ce era rău în plan economic, militar, al contradicțiilor sociale, dar mai ales în planul național și al relațiilor etnice. 
 

Emil Constantinescu

Cert rămâne faptul că este foarte greu de gestionat o istorie de peste 2.000 de ani. Mi-am dat seama de această realitate imediat după 1989, când am fost ales rectorul Universității din București și am fost invitat de mai multe universități din Balcani, întrucât atunci s-a revigorat și Asociația Rectorilor Balcanici. Aceste vizite, care s-au derulat pe parcursul a șapte ani, până la mandatul meu de președinte al României, mi-au dat ocazia să văd în aceste instituții, pe perete, harta cu o variantă a „țării mari” – Ungaria mare, Grecia mare, Serbia mare, Croația mare, Albania mare. Toate au fost odată imperii, cuprinzând teritorii din alte țări. Și a fost un moment – căderea comunismului – în care „butoiul cu praf de pușcă al Europei” se putea aprinde, pentru că jumătatea de secol dictatură comunistă și de dominație sovietică nu transformase decât la suprafață această parte a continentului, potențialul conflictual din Balcani fiind doar „congelat” în tot acest timp. Faptul că această zonă „nu s-a aprins” este meritul familiei primilor președinți din aceste state după 1990. Aceștia proveneau din mediul academic – filosofi, membri de uniuni ale scriitorilor – cu toții proveneam din mediul academic. Chiar dacă popoarele au respins din temelii regimurile de tip sovietic, nu aveau pregătiți oameni politici cu profil occidental care să înlocuiască imediat garnitura comuniștilor, și atunci a apărut această experiență, unică, poate, în istoria Europei, a unui proiect prin care să se reușească solidarizarea națiunilor din această zonă. 
 

Participare la proiectul „Istoria Balcanilor” (Belgrad, noiembrie 2019)

Sigur că tranziția spre acest deziderat comun, intrarea în Uniunea Europeană, a avut mari costuri sociale și cu toții am plătit acest preț – eu însumi am înțeles acest cost pe care l-au plătit popoarele și nu am mai candidat pentru un al doilea mandat de președinte al României, considerând că șeful statului este cel care trebuie să plătească prețul politic. Dar partea cea mai frumoasă a acestei experiențe a fost aceea că popoarele acestei zone au înțeles și acest fapt a dus către integrarea europeană a unei părți a Balcanilor, iar eu am susținut întotdeauna – și susțin și astăzi – integrarea tuturor țărilor din Balcani în Uniunea Europeană, ca una dintre condițiile principale pentru a asigura pacea. 
 
Pe tot parcursul activității mele am încercat să mențin această solidaritate balcanică în numele acestui proiect vizionar, care are potențialul de a face să fie depășite disputele politice. Au existat momente în care am reușit lucruri aproape de neimaginat – să-i aducem la aceeași masă, după sistemul balcanic, la o cafea, pe reprezentanți ai unor națiuni care păreau ireconciliabile și cu istoric de neînțelegeri. Au stat împreună, la discuții, președintele Serbiei și al Albaniei cu lideri din Kosovo și așa mai departe. 
 
 
 
 
 
 

La festivitatea împlinirii a 20 de ani de activitate neîntreruptă a revistei „Balcanii și Europa”

În timp, eu m-am dedicat altui proiect, al Levantului, dar cred că spiritul acelor discuții trebuie dus mai departe. Și astfel ajungem la publicația pe care o aniversăm. În condițiile în care nivelul intelectual în prezent a scăzut foarte mult, nu numai în Balcani, ci și în Europa centrală, de vest și întreaga lume, iar discrepanțele dintre marii lideri ai trecutului, cu care am lucrat, și cei actuali sunt enorme, este nevoie ca elitele intelectuale să preia solidarizarea societății. În acest context, consider că revista „Balcanii și Europa” este unul dintre elementele care îndeplinesc această misiune. Ca un vechi cititor al publicației, inclusiv la Institutul de Studii Avansate pentru Civilizația Levantului, unde există colecția completă „Balcanii și Europa”, îi încurajez pe toți să citească o publicație care se ridică la un astfel de nivel. Vă felicit pentru tot ceea ce faceți!  
 
(declarație susținută în cadrul festivității de celebrare a 20 de ani de activitate neîntreruptă a Editurii și revistei „Balcanii și Europa”)

Perspective complicate la început de an

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on Perspective complicate la început de an
O avalanșă de știri de toate nuanțele domină debutul anului 2020 în Moldova din stânga Prutului. Toate dau semnalul clar că lupta politică nu a luat pauză de sărbători, iar protagoniștii care s-au înfruntat în 2019 se pregătesc pentru noi bătălii, poate și mai aprige. 
 

Premierul Ion Chicu și președintele R. Moldova, Igor Dodon

Pe de o parte, președintele Igor Dodon, cel care a câștigat prima bătălie politică importantă din anul care s-a încheiat, se declară optimist pentru ceea ce va urma. 2019, afirma Dodon în Mesajul de Anul Nou, va rămâne în istoria Republicii ca „anul în care am reînceput să reînvățăm să trăim liber, este anul în care democrația a triumfat, statul a fost eliberat din captivitate, iar cetățenii și-au primit țara înapoi”. Președintele în exercițiu își arogă meritul debarcării lui Vlad Plahotniuc de la putere, în timp ce despre fostul partener de coaliție, blocul ACUM, reprezentat de Maia Sandu și Andrei Năstase, care a contribuit decisiv la schimbările radicale din vara anului recent încheiat, nu rostește niciun cuvânt.  Pentru prima dată în istoria recentă a Republicii, continuă Dodon să declare la diverse posturi de televiziune autohtone și străine, conducerea de la Chișinău este unitară, iar președintele statului, șeful legislativului (Zinaida Grecianîi) și primul ministru al Guvernului (Ion Chicu) împărtășesc o viziune comună asupra modului de abordare a problemelor și a viitorului societății moldovenești.
 
Pe de altă parte, în tabăra opusă, perdantă a puterii după aproape cinci luni de guvernare într-o alianță nepotrivită cu PSRM, rănile nu s-au cicatrizat, iar tonul declarațiilor triumfaliste ale liderilor socialiști nu fac decât să adâncească frustrările din 2019, catalogat la unison ca anul marilor decepții și al oportunităților ratate. Un reputat analist politic, Igor Munteanu, deputat al Partidului Platforma Dreptate și Adevăr, component al Blocului proeuropean ACUM, nu ezită să recunoască erorile comise de Guvernul condus de Maia Sandu, care au permis în scurt timp ca socialiștii din jurul președintelui Dodon să cumuleze principalele pârghii de putere, să-și impună monopolul asupra justiției, a sferelor economice și în domeniul presei, ceea ce nu face decât să perpetueze într-o altă formulă sistemul oligarhic din societatea moldovenească. 
 

Ședință a Parlamentului R. Moldova

Pentru mulți observatori străini, este destul de greu de înțeles care sunt de fapt forțele care se confruntă în Republica Moldova, mai exact care sunt diferențele între grupările ce se declară de stânga și cele care se consideră de dreapta pe eșichierul politic moldovenesc. Diferențele nu sunt neapărat doctrinare, în sensul tradițional al termenilor, ci ele poartă pecetea opțiunilor geopolitice, despre care am mai amintit într-un articol anterior. În mod curent, stânga moldovenească este reprezentată de formațiunile politice cu orientare dominantă pro-rusă, din care fac parte în primul rând PSRM (I. Dodon), Partidul Comuniștilor (V. Voronin) sau Partidul Național (R. Usatîi), dar și diverse organizații civice, chiar dacă și între ele există numeroase rivalități, mai ales din cauza incompatibilităților dintre liderii lor. Dominanta acestora rămâne însă prioritatea absolută acordată relațiilor cu Federația Rusă, cultul pentru Vladimir Putin și resuscitarea unor valori și sloganuri din perioada sovietică. În ce privește forțele politice de dreapta, acestea se autodefinesc ca având orientare preponderent europeană, o parte dintre ele declarându-și inclusiv opțiunea pro-unionistă față de România. Spre deosebire de palierul stângii, forțele dreptei se caracterizează printr-o mare pulverizare într-o puzderie de partide și partidulețe cu denumiri variate, dar care cu greu și adesea doar conjunctural reușesc să ajungă să acționeze la unison. Într-un amplu volum (al șaptelea) din serialul memorialistic „Labirintul Destinului”, apărut de curând la Chișinău, primul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, evocă pe larg experiențele politice din cele aproape trei decenii de existență a tânărului stat din stânga Prutului. Concluzia autorului nu este prea optimistă. Dimpotrivă, afirmă Mircea Snegur, momentele în care s-a reușit unificarea forțelor politice de dreapta au fost rare și au reprezentat „o premieră inedită”. În prezent, subliniază fostul președinte, eșichierul politic pe dreapta „rămâne fărâmițat”, iar „în loc de unificarea forțelor, continuă crearea de noi și noi partide”.
 
O inițiativă lansată la început de an de fostul primar al Chișinăului, Dorin Chirtoacă, liderul Partidului Liberal, privind unificarea curentului unionist prin semnarea unui document comun de către cinci formațiuni politice care se declară pentru unirea cu România, a fost primită cu răceală de alte formațiuni cu orientare democratică. De altfel, președintele Igor Dodon nu se mai teme de pericolul unionist pe care l-a vehiculat în 2018, în contextul Centenarului României Mari. Sondajele periodice ale unor agenții de specialitate atestă că ponderea cetățenilor care se declară în favoarea unei eventuale uniri cu România nu depășește o treime din totalul populației. În schimb, mai mult de 50 la sută dintre cetățeni sunt favorabili aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană, dar o proporție aproape egală se pronunță pentru relații normale, neconflictuale, cu Federația Rusă. 
 

Ziua Europei, celebrată la Chișinău

În condițiile în care la finele acestui an sunt prevăzute alegeri prezidențiale, socialiștii aflați la guvernare anunță un amplu pachet social pentru sprijinirea păturilor defavorizate, majoritare în Reublica Moldova. Igor Dodon, care se pregătește pentru câștigarea unui al doilea mandat în fruntea statului, și-a propus, împreună cu noul premier Ion Chicu, ca din luna februarie să transforme țara într-un amplu șantier, prin punerea în mișcare a unor proiecte de infrastructură și reparare a drumurilor publice. La rândul lor, reprezentanții forțelor democratice autointitulate de dreapta își dau seama că este nevoie de o reconsiderare a manierei de abordare a luptei politice, iar 2020 ar trebui să însemne „o revenire la temele centrale și la nevoile oamenilor”.
 
Întrebarea-cheie pe care și-o pun mulți analiști se referă la sursele de finanțare a pachetului social anunțat de președintele Dodon și Guvernul Chicu. Semnalele transmise până acum atestă că guvernarea socialistă de la Chișinău mizează în primul rând pe finanțarea de o jumătate de miliard de dolari promisă de Rusia cu ocazia primei vizite efectuate de premierul Ion Chicu la Moscova. Deși deocamdată este vorba doar de o promisiune și nu au fost anunțate condițiile unei asemenea finanțări, premierul Ion Chicu, un politician tânăr mai puțin cunoscut, de profesie economist, afirmat mulți ani în calitate de consilier al Zinaidei Grecianîi, actualul președinte al legislativului, cu bune conexiuni în Federația Rusă, a acuzat recent pe unii oficiali ai UE de „dezastrul” în care a ajuns Republica Moldova. Mai mult, după cum comenta postul de radio „Deutsche Welle”, premierul moldovean a anunțat rediscutarea condițiilor convenite de fostul Guvern Maia Sandu cu FMI, fiind posibilă chiar „o pauză” în relațiile cu această instituție financiară internațională.
 
Deși asemenea declarații au provocat nedumeriri la nivelul UE și al organismelor financiare internaționale, oficialii de la Bruxelles au decis, totuși, să majoreze cotele de export moldovenești în spațiul comunitar. Modul în care vor evolua lucrurile în Republica Moldova și relațiile externe ale acesteia vor fi însă atent monitorizate de UE, după cum sublinia șeful delegației Uniunii Europene la Chișinău, Peter Michalko, într-un interviu pentru „Europa Liberă”: „Ar fi tragic să vedem întoarcerea practicilor negative din trecut. Ar fi tragic să vedem că justiția din Republica Moldova devine încă o dată captivă. Oamenii din Republica Moldova trebuie să-și vadă viitorul în această țară”.
 
dr. I.C. Popa
 
 
 

Reevaluări şi reaşezări în spaţiul euroatlantic

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on Reevaluări şi reaşezări în spaţiul euroatlantic

În ciuda călătoriei geopolitice comune, evoluțiile mondiale din anul 2019 confirmă faptul că între Uniunea Europeană și SUA există divergențe.

Summitul NATO de la Londra (2019)

Cea mai spectaculoasă şi mai recentă confirmare a fost decizia SUA de a aplica sancţiuni severe companiilor europene care participă la construirea magistralei de gaze naturale Nord Stream 2, iar exemplul cel mai de greutate în materie a fost Summitul NATO de la Londra, unde, în anul festiv al împlinirii a şapte decenii de la naşterea Alianţei, divergențele interatlantice au putut fi estompate cu greu, căci tendinţele centrifuge ale liderilor SUA, Franţei şi Turciei au fost moderate cu mare dificultate, chiar dacă doar provizoriu. Abordările şi acţiunile divergente pe cele două ţărmuri ale Atlanticului apar în cele mai diferite domenii, căci – observă că idee generală comentatorii occidentali – SUA merg pe forţă, iar Europa preferă diplomaţia.

În 2019, arealul euroatlantic s-a confruntat că câteva vârfuri de sarcină intens solicitante. Rememorând cronologic, preambulul s-a consumat în februarie, la conferinţa pentru securitate de la Munchen. Cancelarul Angela Merkel a denunţat „riscurile şi incoerentele politicii americane”, iar vicepeședintele american Mike Pence a criticat din nou statele europene că nu-şi sporesc contribuţia la bugetul NATO. Iar presa a fost mult mai directă în exprimare.

„Pilonul” euroatlantic: președintele Franței, E. Macron, cancelarul Germaniei, A. Merkel, președintele SUA, D. Trump

Summitul anual NATO de la Londra a avut ca uvertură de răsunet o afirmație-diagnostic stupefiantă a preşedintelui francez Macron, în interviul pentru „The Economist”, din 7 noiembrie: NATO e „în moarte clinică”. Şi Turcia, statul din NATO cu cea mai numeroasă forţa militară a Alianţei după SUA, a devenit, prin acţiunile sale din ultima vreme, un partener dificil: achiziţionează arnament de la Rusia, întreprinde măsuri unilaterale în Siria, se implică tot mai direct în Libia, iar la Londra a ameninţat că dacă poziţia sa în problema kurdă nu este luată în seamă de Alianţă, se va opune oricăror iniţiative de întărire a flancului estic al NATO, unde este actor inconturnabil.

În sfârşit, şi Germania a venit la Summit cu o iniţiativă care risca să adâncească clivajul interatlantic, căci, la 2 decembrie, preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, anunţa intenţia de creare a unei Comisii europene geopolitice, care va trebui să stabilească „puterea sa de decizie în toate domeniile privind apărarea”. Altfel, o susţinea generalul (r) francez Francis Briquement, Europa nu va putea fi „putere mondială”. Oricum, Summitul de la Londra, care s-ar fi cuvenit să fie unul jubiliar, a reuşit, prin prestidigitaţii diplomatice, să nu derapeze într-o arenă de dispute deschise şi ascuţite şi a reuşit să se încheie cu un document comun, chiar dacă acesta s-a limitat a rememora consacratele litanii proatlantice.

Statele membre ale Alianței Nord-Atlantice

Replici prompte după Summitul de la Londra nu au întârziat să apară. SUA au decis să-şi reducă aportul la bugetul de apărare al Alianţei, fără a-şi consulta partenerii şi a anunţat că „nu va sprijini acţiunile militare ale Franţei în nordul Africii”. Şeful Pentagonului, Mark Esper, a explicat că Washingtonul doreşte reevaluarea dispozitivului american din întreaga lume, pentru a se putea concentra pe priorităţi, respectiv China şi Rusia.

La un secol după faimosul şi pretimpuriul semnal de alarmă tras de Oswald Spengler prin „Declinul Occidentului”, arealul eurotlantic şi NATO, principalul său construct-garant al păcii şi securităţii, cunosc un proces de frământări, redefinire şi reaşezare, ceea ce implică, pe lângă căutări şi experimente, o vastă panoplie de divergențe şi dispute, de contradicţii şi confruntări, care nu echivalează însă cu colapsul Occidentului, ci cu provocări de anvergură planetară, geopolitice şi geoeconomice.

Oricum, după lumea bipolară a „războiului rece” şi cea (tranzitorie) unipolară, la orizontul secolului XXI se conturează tot mai distinct o lume a multipolarității centrelor de putere mondială.

 

Corneliu Vlad

 

 

Bilanțul unui an, după o sută de ani

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on Bilanțul unui an, după o sută de ani
Anul 2019 a fost un an foarte complicat, dar, prin comparație, mult mai liniștit decât anul 1919. În urmă cu un veac, România era cuprinsă de emoție și febră. Emoția unei redeșteptări naționale de o amploare fără precedent și, se pare, irepetabilă. În acel an, românii dădeau un examen important în fața Istoriei. În acel an exista un mare Proiect de țară, care mobiliza energiile, forțele și îndeosebi sentimentele poporului. Muriseră aproape un milion de oameni pe front sau în lazarete, la o populație de nouă milioane. Țara era bîntuită de epidemii, teritoriile care intraseră sub Coroana României erau un amalgam de sisteme administrative, de religii, etnii și mentalități. Circulau patru feluri de monede și erau admise trei uniforme diferite sub acelașii ordin. Ofițeri provenind din trei armate, cel puțin, comandau aceeași trupă și ascultau de un singur comandant, având împreună aceeași misiune, instaurarea păcii și împlinirea idealului național. Se ajunsese, în 1919, la momentul în care instaurarea păcii devenise condiția fundamentală pentru împlinirea visului de veacuri al românilor – reunirea tuturor sub autoritatea unui singur stat. 
 

„Intrarea trupelor române în orașul Arad. 17 mai 1919” (foto din colecția Complexului Muzeal Arad)

Existența acestui stat românesc se afla sub autoritatea a două foruri de decizie – Parlamentul României, ca expresie a voinței naționale, și deciziile Congresului de Pace de la Paris, ce încă își desfășura lucrările. Lucrurile erau încă departe de a fi hotărîte. Puterile învinse se străduiau să păstreze cît mai mult posibil din patrimoniul imperial, puterile învingătoare aveau, fiecare în parte, interese și orgolii ce nu puteau fi satisfăcute total de pe urma învinșilor, ci trebuiau să limiteze pretențiile deranjante al aliaților lor, chiar dacă erau pe deplin justificate și plătite cu sânge. Acțiunea României a fost nu doar întemeiată, ci și necesară. Europa era amenințată de Revoluție în partea estică și centrală. Germania, Austria, Ungaria erau cuprinse de incendiile radicalilor de stînga. Italia se afla în fața unui asalt final din partea dreptei. În ceea ce o privește, România se vedea amenințată în stabilitatea statului atât din est, cât și din vest.  Basarabia era supusă unui regim de anarhie permanentă de către trupele rusești aflate în disoluție, iar Transilvania se confrunta cu acțiunile militare ofensive ale Ungariei, dar și ale detașamentelor secuiești locale. Nu exista altă soluție decât aceea a pacificării zonelor cuprinse de agitație. 
 

Delegațiile României și Italiei în timpul Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920). Cele două state și-au desăvârșit unitatea teritorială după Primul Război Mondial.

Anul 1919 reprezintă anul afirmării capacității de mobilizare a forțelor și a exprimării unei capacități de organizare cu mult deasupra a ceea ce se cunoștea în această parte a Europei. Doar Polonia se poate compara cu țara noastră în ceea ce privește fervoarea și eficiența efortului militar și administrativ de îndeplinire a unui proiect de țară. Diferența, în dificultate, era că Polonia avea în Organizația Militară a colonelului – mai târziu mareșalul – Pilsudski o structură disciplinată, obedientă la ordinele superiorilor, profund cunoscătoare a adevăratelor probleme din teritoriu, pe când în România funcționa o Administrație a unei țări mici, relativ compactă, obligată să administreze o țară dublă ca teritoriu și populație, cu o diversitate impresionantă de specificității locale, în care nu toată lumea era mulțumită de noua situație, administrație ce trebuia să asigure un climat democratic, în care să fie introdus votul universal și să pună în fapt promisiunea reformei agrare. 
 
Anul 1919 a avut de înfruntat mari probleme cauzate de efortul militar al campaniei din Ungaria, de operațiunea de stabilizare din Basarabia, de blocare a acțiunilor politice și militare îndreptate împotriva Unirii Transilvaniei și Bucovinei cu România, de clarificare a autorității în Banat, împotriva forțelor sârbești care ocupaseră Timișoara. Și, totuși, la 24 noiembrie, Parlamentul României a sancționat toate deciziile luate de autoritățile provizorii instituite prin voința poporului din provinciile istorice, proclamîndu-se astfel Unirea în cadrul Regatului României. Au urmat apoi, într-un ritm susținut, elaborarea, discutarea și adoptarea Legilor care au făcut din România un stat democratic, cu o legislație modernă, un stat care a asigurat pace socială, dezvoltare și progres autentic. Poate nu atât cât își doreau cetățenii săi, poate nu atât cât ar fi permis condițiile istorice și economice date, dar, totuși, la o cotă de așteptare și de realizare îndeajuns de ridicată. Putem menționa un fapt elocvent: doar pentru anul 1932 s-au înregistrat în România circa 50.000 de imigranți francezi și 62.000 de imigranți italieni în căutare de lucru.
 

București, capitala României reîntregite (1920)

Anul 2019, după o sută de ani de la acel an eroic, a însemnat pentru țara noastră un moment important – România a preluat Președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene, misiune pe care a încheiat-o cu un succes remarcabil, în ciuda prezicerilor și declarațiilor sceptice interne și externe.  Este o realizare importantă, care consolidează locul României în sistemul politic și economic al Uniunii Europene. România a înregistrat în ultimii trei ani un evident avans economic, situîndu-se pe primele două locuri în ceea ce privește creșterea economică. România este țara în care salariile medicilor, ale cadrelor didactice și pensiile au fost crescute cu procentaje însemnate, între 40 și 100 la sută. În același timp, constatăm un deficit al forței de muncă, economia fiind obligată să apeleze la din ce în ce mai mulți lucrători străini în vreme ce între patru și cinci milioane de români lucrează în străinătate. O mare parte dintre aceștia ocupă poziții inferioare pregătirii lor, iar problemele sociale sunt imense. Familii destrămate, copii abandonați acasă, criminalitate crescută în rândul celor care au emigrat etc. Pe lângă toate cele amintite, România întâmpină mari dificultăți în privința realizării unei infrastructuri de transport moderne și de calitate, până în 2019 neexistând nicio autostradă în funcțiune care să lege măcar două provincii istorice între ele. Sistemul sanitar este învechit și nefuncțional atunci cînd are la dispoziție aparatură modernă. Corupția este un fenomen generalizat și a devenit un inamic al dezvoltării, pe când  lupta anticorupție a devenit în multe situații corupție ca atare. Instituțiile care constituie fundamentul Statului au fost compromise, pierzându-și credibilitatea în fața și în convingerea populației. Pe rând, Parlamentul, Guvernul, administrația, justiția, poliția, fiscul, învățămîntul, vama, direcțiile de sănătate ori cele sanitar-veterinare, biserica și alte asemenea au fost scene ale unor scandaluri cu largi ecouri interne și externe. România are o cotă de credibilitate și onorabilitate foarte joasă. Românii sunt supuși oprobiului intern și extern doar pentru că sunt români. Știrile de presă din zona cronicii, atunci cînd semnalează infracțiuni cu violență cu autor necunoscut, adaugă „probabil români”. Nu suntem primiți în Spațiul Schengen, este evident din motive subiectiv politice, nu pentru neîndeplinirea condițiilor. Cele două rânduri de alegeri ale anului 2019 au arătat o schimbare în opțiunile electoratului, acestea depinzând direct ori indirect de opțiunile celor care votează în afara țării. Așa-numita Diaspora este din ce în ce mai hotărâtă să influențeze rezultatul alegerilor, deși nu cred că există o evaluare a consecințelor pe care decizia luată fără cunoașterea directă a realităților o are asupra acestei realități. Probabil, totul ține de specificul poporului român, un popor cu foarte multă imaginație și pentru care imaginația este mai puternică și mai importantă decât faptele concrete. 
 
Anul 2019 a fost anul triumfului imaginației asupra realității. În urmă cu o sută de ani asistam la triumful realității românești asupra fanteziilor imperiale. Dar chestiunile realității anului 2020, anul Versailles-ului, anul când s-a fixat până astăzi, cel puțin, geografia politică a Europei, va aduce noi provocări României și românilor. Ideea co-suveranității asupra Transilvaniei va deveni acută odată cu posibilitatea admiterii în Schengen. Presiunea grupului de state care își dorește măcar o revizuire a Tratatului de Pace va fi foarte mare, iar țara noastră nu este cel mai puternic punct de apărare a acestui Tratat. Punerea în exploatare a marilor resurse de hidrocarburi din zona maritimă, dar și a celor de pe uscat, inevitabilitatea exploatării zăcămintelor din Munții Apuseni vor cântări greu și negativ în cadrul unui proces de stabilizare internă. Anul 2020 este și anul alegerilor locale și parlamentare, ceea ce ridică mult tensiunea și zgomotul de fond. Nu va fi ușor, nu va fi simplu. Să sperăm că va fi bine.
 
Eugen Uricaru  
 
 

În plin elan constructiv

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on În plin elan constructiv
Cu fiecare zi, povestea merge mai departe. Cu fiecare an, scriem istorie. O istorie în care am stabilit noi standarde în business și în care am dus la bun sfârșit proiecte care au schimbat sute de destine și au contribuit la dezvoltarea economiei românești.
 
NICOLAE  DUMITRU
președinte al NIRO Investment Group
 
Grupul NIRO este un business cu capital integral privat, iar în cei 26 de ani de la înființare s-a dezvoltat în mod contant, ajungând să cuprindă 10 societăți comerciale, 2 fundații umanitare și peste 600 de angajați. Anul 2020 va continua trendul crescător atât din punctul de vedere al dezvoltării grupului, al investițiilor, dar și în ceea ce privește managementul proiectelor și al acțiunilor caritabile.
Am continuat să investim în industria ospi­talității, demarând lucrările pentru Grand Hotel du Boulevard, o adevărată bijuterie arhitecturală care se va redeschide sub prestigiosul brand Corinthia. Deși procesul a fost unul minuțios, l-am parcurs etapă cu etapă. O echipă formată din arhitecți locali și consultanți externi a finalizat proiectarea structurii și instalațiilor.
Una dintre cele mai importante faze în economia acestui proiect este finalizarea designului pentru camera de probă și a spațiilor publice, devenind unul dintre cele mai elegante hoteluri din Europa. Echipa noastră s-a mărit și a devenit mai puternică, atunci când ni s-a alăturat dl. Jean Pierre Mifsud, viitorul director general al hotelului, preluând această poziție după ce a condus timp de peste 4 ani hotelul Corinthia din Budapesta. În acest an vom termina lucrările de consolidare, cele de modificări structurale si lucrările de instalații, după care vom începe amenajările interioare. În prima parte a anului viitor vom finaliza amenajarea camerei model.
Dacă în cazul Corinthia vorbim despre o clădire simbol a Bucureștiului, pe care o remodelăm în standardele contemporane internaționale de hotel de 5 stele luxury, în cazul „Expo Tower” vorbim despre un proiect dezvoltat de la zero. Am continuat în forță lucrările pentru ceea ce va fi cel mai înalt hotel din Capitală și care va opera sub celebra marca Swissotel, aparținând grupului ACCOR. Următorul pas al acestei colaborări a fost parcurs când am semnat contractul de operare pentru Swissotel București, parafându-se în acest fel un parteneriat puternic pentru următorii 20 de ani. Vom finaliza lucrările de suprastructură în 2020, an în care clădirea va ajunge la înălțimea ei finală. Aflat în zona de nord a orașului, deschiderea sa este programată pentru 2022. Cu 26 de niveluri și 85 metri înălțime, Swissotel va domina atât la propriu, cât și la figurat, în peisajul modern al Bucureștiului. 
Modernizarea Niro Office Building este un proiect important. Aflată în zona centrală a Capitalei, cu o suprafață de 4500 metri pătrați contruiți, sediul Niro Investment a fost remodelat și modernizat. Clădirea găzduiește sediile unor companii prestigioase din advertising, comunicare și management. Istoria acestei clădiri începe în 2003, când s-a pus prima piatră la temelie. Schimbările sunt semnificative: a fost refăcută complet hidroizolația, au fost remodelate spațiile, iar sistemul de climatizare a fost schimbat. Configurația sediului este una cu totul nouă. Lucrările odată terminate îndreptățesc situarea Niro Office Building în rândul celor mai moderne clădiri de birouri din București. 
Continuă deopotrivă și reconstrucția și modernizarea Complexului Comercial „Dragonul Roșu”. Procesul de modernizare va continua și în următorii 2 ani, ceea ce presupune un efort susținut al echipei noastre, dar și investiții de peste 10 milioane de euro. „Dragonul Roșu” și-a câștigat în timp statutul de necontestat de pol al comerțului în România și în regiune. Acest statut se traduce prin 5.000 de magazine, 10 pavilioane construite pe 60 de hectare, dar și prin cei 20 de mii de clienți care trec zilnic pragul Complexului. Investițiile majore din acest an consolideză această poziție prin modernizarea clădirilor și a spațiilor comerciale, dar și extinderea acestora.
Și nu ne vom opri aici. În 2020, corpurile clădirii Dragonul 1, Mega Shop și Dragonul 8 vor fi finalizate, urmând ca în 2021 să fie modernizate și celelalte pavilioane. Vom demara un alt proiect de amploare, care va fi integrat in Platforma Comercială Dragonul Roșu. Dezvoltat pe șase hectare de teren, cu o suprafață construită de mai mult de 25.000 de metri pătrați, noul Shopping Center va avea în componență trei zone: în prima vor funcționa un hipermarket și magazine ale unor discount-retaileri de renume internațional, recunoscuți pe piața românească; cea de-a doua se va desfășura pe un spațiu impresionant, dedicat shoppingului en detail, unde vor fi comercializate produse din „Dragonul Roșu” en-gros și se va numi „Dragonul Roșu Retail”; a treia zonă este dedicată foodcourt-ului și divertismentului pentru copii, proiectul incluzând un spațiu de joacă de mari dimensiuni. Vom reuși, astfel, să facem din „Dragonul Roșu” o platformă comercială și imobiliară deschisă atât comerțului engros, cât și comerțului en-detail, dar și petrecerii timpului liber.
Investim în proiecte noi, ne dezvoltăm de la an la an, dar investim și în oameni, așa cum am făcut încă de la înființare. Un astfel de exemplu este Mănăstirea Ioan Evanghelistul, un lăcaș cu o personalitate impresionantă care, în ciuda faptului că este la mare distanță de lumea dezlănțuită, atrage foarte mulți tineri, elevi, dar și studenți ai marilor universități din țară.
Schitul a fost transformat dintr-o prelungire a mănăstirii, într-un Complex Monahal important. Proiectul de dezvoltare a complexului monahal va ajunge în etapa finală în următorii doi ani, cu lucrări de infrastructură semnificative.

Mănăstirea Ioan Evan­ghelistul de la Găbud este acum, datorită implicării Niro, un loc de alinare și reculegere pentru mii de suflete, așa cum este, de altfel, într-un alt colț de lume, și Biserica Românească din Nisa, ridicată cu sprijinul NIRO Investment Group.

Susținem proiecte culturale și sprijinim proiecte editoriale importante pentru istoria României. La fel de prezenți suntem și în organizarea unor evenimente și campanii umanitare, prilejuite de diferite zile importante. De pildă, „Susținem valori, susținem viitorul” este motto-ul din spatele campaniei „25 de copii, 25 de burse NIRO” prin care, timp de zece ani, 25 de copii talentați și dedicați pasiunii lor, cu posibilități limitate, vor primi burse a câte 1000 lei pe lună și vor fi sprijiniți de NIRO prin Fundația Umanitară „Sfântul Petru”.

Suntem de partea marii perfomanțe în sport. Trăim cu convingerea că implicarea și susținerea noastră va avea ca rezultat noi și noi perfermanțe ale sportivilor români. Și facem acest lucru încă de la echipele de juniori. 

Toate acestea ne îndreptățesc să susținem că în cei 26 de ani de la înființare, Grupul NIRO a devenit un business important. Suntem o echipă de oameni pro­fesioniști, care au construit proiecte profitabile, care au ridicat standardele în business, care pun umărul, zi de zi, la contrucția României contemporane. Și care, nu în ultimul rând, contruiesc împreună o poveste de succes. Iar povestea noastră merge mai departe.

O istorie a despăgubirilor de război

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on O istorie a despăgubirilor de război

Învinșii plătesc. Istoria consemnează practica impunerii despăgubirilor de război încă din Antichitate, iar controversele acestor plăți, impuse până la urmă popoarelor, nu se încheie aproape niciodată.

Utilaje germane livrate Franței ca despăgubiri de război (1920)

Au trecut secole de când Imperiul Roman impunea plata unor despăgubiri de război învinsei Cartagina, în anul 241 î.Hr.  Această practică a continuat, cu ceea ce s-a numit generic „tribut”, în toate formele sale, pe tot parcursul Evului Mediu. Cele mai răsunătoare cazuri de despăgubiri de război, unele dintre acestea schimbând definitiv soarta unor state, au avut ca prim reper înfrângerea finală a lui Napoleon Bonaparte. În urma Tratatului de la Paris, Franța învinsă a fost obligată să plătească despăgubiri de 700 milioane de franci și, în plus, să suporte cheltuielile pentru fortificațiile defensive de-a lungul granițelor cu statele coaliției învingătoare. Raportat la PIB-ul de atunci al țării, acest efort rămâne drept cea mai mare plată de acest fel din istorie. Câteva decenii mai târziu, în 1871, Franța era din nou silită să plătească cinci miliarde de franci aur în cinci ani, urmare a Războiului Franco-Prusac. Aceasta a fost o despăgubire „în oglindă” cu cea impusă de Napoleon, în anul 1807, aceleiași Prusia, atunci învinsă de împăratul francezilor. Trupele germane au rămas în Franța până la achitarea datoriei, înainte de termen, în anul 1873. Urmare directă a acestei infuzii de monede prețioase, Germania decidea să adopte standardul aur în sistemul său financiar. Tot spre finalul secolului al XIX-lea, după înfrângerea suferită în fața Turciei, în anul 1897, Grecia a fost obligată să plătească patru milioane de lire sterline. Suma, enormă pentru acea vreme, a găsit statul elen… ca în urmă cu câțiva ani, mai precis aproape falimentar, și a fost nevoie, ca și în vremea recentă, de intervenția unor creditori internaționali pentru ca Atena să-și poată îndeplini obligațiile financiare.

În 1945, sovieticii luau din Germania înfrântă modele și machete de rachete avansate, inclusiv balistice, de croazieră și antiaeriene (russianspaceweb.com)

Începutul secolului XX venea cu Marele Război din 1914-1918 și cu o pleiadă de state care s-au aflat în postura de a achita mari despăgubiri generate de distrugerile pe care le provocaseră. Bulgaria a plătit Antantei 2,25 miliarde de franci aur, ca urmare a prevederilor Tratatul de la Neuilly, Germania a fost obligată să achite uriașa sumă de 132 miliarde de mărci aur către învingători, prin Tratatul de la Versailles, obligație pe care a îndeplinit-o doar parțial, întrucât plățile au încetat în 1932. Revizuită în cadrul Acordului asupra datoriilor Germaniei, din 1953, plata datoriei a fost din nou întreruptă pe parcursul reunificării, țara reușind să livreze ultima sumă impusă de despăgubirile din Primul Război Mondial abia în anul 2010, la aproape un secol de la finalul cumplitei conflagrații. Aceeași Germania, învinsă din noul în cel de-Al Doilea Război Mondial, era nevoită, după 1945, să plătească Aliaților despăgubiri de 23 miliarde de dolari, în special în mașini și echipamente industriale. În anul 1953 încetau obligațiile germane către URSS, care între timp luase din țara care pierduse războiul fabrici întregi. „Despăgubirile intelectuale luate de către Statele Unite ale Americii și Marea Britanie din Germania învinsă s-au ridicat la circa zece miliarde de dolari”, notează istoricul John Gimbel, în cartea sa „Science Technology and Reparations: Exploitation and Plunder in Postwar Germany”. La rândul său, Italia a fost silită să achite către fosta Iugoslavie despăgubiri de 125 milioane de dolari, către Grecia 105 milioane de dolari, către fosta URSS 100 milioane de dolari, către Etiopia 25 milioane de dolari, iar către Albania cinci milioane de dolari. De asemenea, fostul colos comunist a primit din partea Finlandei 300 milioane de dolari, iar Ungaria a plătit 200 milioane de dolari Uniunii Sovietice și câte 100 milioane de dolari fostelor Cehoslovacia și Iugoslavia.

1. Înfrângerea lui Napoleon Bonaparte la Waterloo a pus Franța în postura de a achita sute de milioane de franci1. Înfrângerea lui Napoleon Bonaparte la Waterloo a pus Franța în postura de a achita sute de milioane de franci

La rândul său, România, deși finalul războiului o găsise luptând alături de Aliați, a fost obligată să achite fostei URSS despăgubiri de război în valoare de 300 milioane de dolari, numai că în final, suma reală s-a ridicat la două miliarde de dolari, prin intermediul SovRom-urilor, care au patronat jaful generalizat la care a fost supusă țara.  

Ca stat învins, și Japonia a plătit un preț greu ca urmare a acțiunilor sale din cel de-Al Doilea Război Mondial. Tratatul de la San Francisco, din anul 1951, prevedea achitarea a 550 milioane de dolari către Filipine, 39 milioane de dolari către Vietnam și 4,5 milioane de dolari către Comitetul Internațional al Crucii Roșii (despăgubiri pentru prizonierii de război). Japonia a plătit timp de 23 de ani…

 

Alegeri câștigate de candidați… decedați

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on Alegeri câștigate de candidați… decedați
Opțiunile electoratului și popularitatea unor candidați pot fi atât de profunde și de neclintite, încât chiar dacă decedează, aceștia tot câștigă alegerile. Se întâmplă și așa…
 

Gary Ernst

În anul 2016, Gary Ernst era ales trezorier în Oceanside, California. Deși autoritățile locale erau la curent cu faptul că omul decedase de ceva vreme, nu doreau să fie instalată contracandidata Nadine Scott. Chiar și după ce aceasta a cerut public un nou scrutin, pe baza trecerii în neființă a celuilalt copetitor electoral, Scott tot a pierdut, în favoarea aceluiași… decedat. Tot din aversiune față de unul dintre candidați a fost ales în funcția de primar al orașului Tracy, din Tennessee, și Carl Robin Geary. Deși toți alegătorii știau că omul trecuse la cele veșnice, acesta a câștigat detașat. Mai mult, votanții au avertizat că în cazul în care va fi numit competitorul, îl vor vota din nou tot pe Geary.
 
Accidentul aviatic din 1972 ducea la dispariția a doi membri marcanți ai Camerei Reprezentanților din SUA: Hale Boggs și Nick Begich. Pentru că cel dintâi făcea parte din comisia care ancheta asasinarea fostului președinte J.F. Kennedy, un val de teorii ale conspirației au înconjurat accidentul, iar ca urmare, Boggs și Begich au fost… realeși. Ulterior, în sesiuni electorale „speciale”, soția lui Boggs a fost declarată câștigătoare în cicluri succesive, până în 1991. Tot într-un incident aviatic pierea și Mel Carnahan, guvernator al statului Missouri, în anul 2000. Dar pentru că mai erau trei săptămâni până la alegeri, nu a fost scos de pe buletinele de vot și… a câștigat. Tot o victorie „la scor” a înregistrat în anul 2014 Roger Freeman, care candida a doua oară pentru un loc în Senatul SUA. Decedase cu ceva timp înainte, din cauza unei lungi suferințe, dar acest lucru nu a contat pentru electorat. Importanța acestei victorii a fost suficient de mare încât indecizia stabilirii ulterioare a unui înlocuitor să genereze aprige dispute și să dureze mai multe luni. Tot cu câteva săptămâni înainte de votul care i-ar fi asigurat cel de-al 14-lea mandat în Camera Reprezentanților deceda Patsy Mink, candidata din statul Hawaii a Republicanilor. A fost nevoie de un vot special care să-i completeze mandatul, apoi o nouă serie de alegeri pentru a-i determina înlocuitorul.
 
 
Din motive de politică superioară de partid, sinuciderea lui Bill Nojay, membru al Adunării Generale a statului New York, nu a contat. Candidatul bănuit de fraudă și anchetat de FBI, care s-a împușcat în anul 2016, a câștigat alegerile pentru că formațiunea care îl susținea i-a îndemnat pe alegători să-l voteze, întrucât singura șansă de a i se putea desemna un succesor ar fi fost victoria în alegeri a celui trecut în neființă. Triumf care s-a și petrecut. Și tot în numele unor rațiuni politice „superioare”, Democrații au trecut sub tăcere faptul că Jenny Oropeza, candidat pentru Senatul Californiei, decedase cu ceva vreme înainte de scrutin, după o luptă lungă cu o boală fatală. Cei care o susțineau le-au trimis alegătorilor un e-mail relevant: „Boala senatorului Jenny Oropeza a fost o tragedie, dar forța ei pe parcursul luptei a fost o inspirație pentru noi toți”, spunea mesajul în care nu se afirma nicăieri că politiciana era dusă dintre cei vii. Și așa, Jenny Oropeza a ieșit victorioasă într-o luptă electorală la care nu a participat.
 
 

Beasley Canham

Și în dreptul statului Alabama pot fi menționate două cazuri de alegeri câștigate de candidați decedați. În anul 2012, Charles Beasley ieșea învingător în scrutinul din Bibb County, deși era mort de mai multe săptămâni. Doar că legea acestui stat prevede că nu pot fi schimbate buletinele odată tipărite… La fel s-a întâmplat și în cazul Janice Canham, care a fost aleasă primar în Jacksons’ Gap, o localitate foarte mică, în care se știa bine că femeia trecuse la cele veșnice. Și totuși…
 
 
Roxana Istudor
 
 
 

Publiciștii deslușesc misterele Revoluției

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on Publiciștii deslușesc misterele Revoluției

Trecerea a trei decenii de la Revoluția din Decembrie 89 a fost marcată de o serie de evenimente care au comemorat victimele, eroii acelor zile sau au evocat faptele ce au constituit ,,filmul” căderii regimului Ceaușescu. Nu au lipsit nici de această dată tensiunile dintre taberele de revoluționari, controversele în interpretarea schimbărilor istorice deschise de marea mișcare populară care a presat pe instituțiile statului comunist, dizolvate în câteva ore, în 22 decembrie 1989. Deși au trecut atâția ani de atunci, interesul publicului, fie al celor care au fost martori ai acelor timpuri, fie al generației tinere, crescute în democrație, pentru aflarea adevărului, alimentează ,,motorul” pentru adâncirea investigațiilor. Dosarele Revoluției, aflate pe rol la procurori și instanțe, încearcă să stabilească ordinea juridică în vâltoarea istoriei, într-o acțiune minată însă de suspiciunea partizanatelor politice. Mai valoroase, cu o credibilitate superioară, sunt aparițiile editoriale care tratează Revoluția Română. Revista noastră pune în vitrină spre cititori trei recente lucrări de publicistică, a căror consistență ajută mult la înțelegerea mai corectă a evenimentelor de atunci.

 

Misterele s-au adâncit, întrebările sunt mai apăsate

Traseul plin de vigoare pe care l-a traversat lucrarea ,,Mistere neelucidate ale Revoluției Române de la 1989” arată că ne aflăm în fața unei investigații de presă care are capacitatea de a reveni, prin ediții succesive, la marile întrebări puse cu acuitate și mare curaj de autori încă din 1990. Apărut înainte de prima aniversare a Revoluției, volumul a devenit rapid  o ,,bombă” pe piața editorială din România, pentru că aducea în fața cititorilor o altă viziune asupra  evenimentelor sângeroase care bulversaseră societatea. Autorii – Aurel Perva și Carol Roman – ziariști la ,,Tineretul Liber”, atunci cotidian de mare tiraj, de ordinul sutelor de mii de exemplare pe ediție, au reușit performanța de a scoate la lumină adevăruri nespuse, fapte acoperite sub secretul militar, ipoteze care infirmau sau puneau sub semnul întrebării versiunile oficiale asupra momentelor cheie ale prăbușirii regimului și preluării puterii de noile structuri ale statului. Erau supuse unei analize severe manipulările și dezinformările despre teroriști, războiul electronic, responsabilii pentru represiune, dar mai ales ce s-a întâmoplat cu cele peste 1.000 de victime care au căzut după fuga lui Ceaușescu din sediul Comitetului Central. După dispariția prematură și în condiții suspecte a lui Aurel Perva, redactorul șef al incomodului ,,Tineret liber”, cartea are ediții succesive la fiecare deceniu de la Revoluție, Carol Roman făcând adăugiri, extinderi ale analizei, cu informațiile noi la vastul subiect. Ultima ediție, 2019, care adaugă la ,,Misterele Revoluției” subtitlul ,,După trezeci de ani”, își păstrează prospețimea inițială și pune tușe mai apăsate întrebărilor din 1990 care nu și-au găsit nici acum răspunsuri. O carte memorabilă, cu final deschis, fără epilog, cum punctează Carol Roman, acum decanul de vârstă al presei românești, pe care o servește cu inegalabilă tinerețe de spirit.

 
Când imaginea spune totul…
În viteza secolului XXI, care impune  un ritm alert comunicării, au succes pentru publicul dornic de informație comprimată lucrările care pot sintetiza subiecte ample, aflate în plină dezbatere. ,,Pastilele de cunoaștere” au devenit o rețetă folosită de publicații de tiraj care completează sumarul și programul editorial. ,,Jurnalul”, cotidian național care păstrează ,,ștaiful” presei tipărite într-o perioadă de restrângeri drastice ale printului, oferă în acest cadru o lucrare de excepție, sub titlul ,,România, momente de istorie – 90 de imagini cât 30 de ani”. Spațiul condensat al lucrării, pentru a respecta formatul genului ales, a impus autorilor o selecție riguroasă a momentelor din cele trei decenii care au trecut de la ,,startul” democrației. Revoluția străbate ca un fir roșu demersul publicistic, imaginile pline de dramatism alese fiind însoțite de veritabile sclipiri de gazetărie, care nu sunt simple explicații la fotografii, ci trimit spre cititor răspunsuri la multele întebări pe care le ridică istoria noastră recentă. Nu scapă acestei cronici niciunul dintre momentele controversate sau care au avut urmări pentru mersul în meandre al României; sunt ,,prinși” în ipostaze semnificative principalii actori ai politicii, dar și vedetele sportului sau maeștrii culturii. Răsfoind filele lucrării, trecem prin povestea captivantă a vieții românilor, cu realitatea care nu lasă timp de odihnă sau de plictiseală. Autorii – Dan Constantin, un veteran al presei scrise, alături de mai tânărul său coleg Paul Bardașu – menționează cu modestie că ,,au oferit nu un compendiu de istorie, ci o traversare a deceniilor cu ajutorul fotoreporterilor aflați mereu acolo unde fierbe actualitatea ce va deveni istorie”. Adică, o lecție de jurnalism. 
 
 
Verticalitatea unui jurnalist autentic

Corneliu Vlad nu este doar o semnătură de prestigiu în presa românească. După mai bine de cinci decenii de presă scrisă, domnia sa este ,,o marcă” de ziarist pursânge. Nu și-a trădat cititorii, nu a abdicat de la principiile de bază ale meseriei și nu și-a schimbat domeniul tratat – politica internațională. Iată de ce  apariția volumului ,,Și totuși, Revoluția Română”, aflat acum la a doua ediție, cumulează toate calitățile unui eveniment editorial. Sunt cuprinse articolele publicate de Corneliu Vlad în ziarul ,,România Liberă” în perioada 16 decembrie 1989-21 noiembrie 1991, adică arcul de timp care unește declanșarea revoltei de la Timișoara și adoptarea noii Constituții, timp apreciat de autor ca desfășurător al Revoluției. Prezentarea în fața cititorilor cu articole de ziar, care se spune, rezistă doar zi, este un act de curaj pe care și-l asumă cu onestitate doar un profesionist sigur pe analizele lui, supuse examenului sever la proba timpului. Și după decenii de la acele evenimente, articolele publicate în cotidianul la care trudea zilnic sunt un spectacol de curaj și adâncime a analizei. Iată o mostră ,,marca Vlad”: ,,De fapt, mai nimeni din marile capitale ale lumii nu știa ce se întâmplă în România și încotro se vor îndrepta lucrurile. Iar dacă această dezorientare mondială era totuși cineva care să vadă mai clar, acest cineva nu putea fi decât centrul de putere de la Moscova, care a inițiat, declanșat și orientat – cât a putut – răsturnările, răscolirile și reașezările din statele Europei Răsăritene”. Ca o ironie a răsturnărior recente de judecată în deciziile puterii, cartea lui Corneliu Vlad a apărut sub egida Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, instituție desființată prin OUG imediat după marcarea a 30 de ani de la Revoluție! Q.e.d… 

Daniel Călărașu

Balcanii şi punţile de aur

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on Balcanii şi punţile de aur
          Cred că nu aş putea să transcriu gândurile mele de astăzi într-o altă revistă decât „Balcanii şi Europa”. Nu, nu va fi în niciun caz vorba despre politică. Ci despre istorie şi cultură, reginele eternităţii lumii şi spiritului ei.       

Anton Pann

Despre Balcani s-a spus, de-a lungul timpului, că ar fi „butoiul de pulbere al Europei”. Pământ frământat de cuceriri şi războaie sângeroase, pământ al robiei şi uneori al dezrobirilor, doar vremelnice. Pământul de unde a început primul măcel mondial în ziua atentatului de la Sarajevo. Pământul atâtor revoluţii câte nu s-au produs, poate, în tot restul lumii.

          Încă din vremurile vechi, s-au perindat pe aici umbra romanilor, apoi năvălirile barbare, călăreţii huni trecând peste Panonia şi ducându-se spre câmpiile catalaunice, apoi hangerul otoman împărţind pâinea balcanică frământată cu grâu bun şi cu sânge grecesc, bulgăresc, sârbesc, românesc.
          Cei mari, din Apus ori din Răsăritul slav, s-au amestecat, cu poftele lor, în aceste tragedii, sufleteşti mai ales, ale unor milioane de oameni care s-au născut, au trăit şi au murit în zarea Balcanilor, „la mijloc de rău şi bine”, cum spunea genialul poet român Ion Barbu.
          Din vechime, aceasta a fost o lume fără graniţe reale. Doar birocraţiile statale şi convenţiile de multe ori false au aşezat borne în ordinea Balcanilor. Altfel, s-a umblat din sud spre Dunăre, liber sau ascuns, în cărvanele străbunilor mei aromâni care veneau de la  Moscopole şi urcau spre Viana imperială, cu sare, cu grâu, cu speranţă. Din Grecia luptătoare spre Ţara Românească, în jertfa eteriştilor frumoşi şi tragici, dar şi în trădarea agenţilor ţarişti ai unui prinţ care l-a jertfit pe eroul român, pe Domnul Tudor, primul rege pământean, ordonându-i moartea crudă prin „tragerea maţelor pe sucală”, chin barbar, medieval, aşa ca între ortodocşi de omenie.
          Din Bulgaria spre Macedonia, din Serbia spre Oltenia de sub munte, se aflau drumurile pe unde prinţii sârbi îşi aduceau familiile şi tezaurele ca să le ferească de năvălitori. Între Turcia şi Grecia, unde umblau negustori de mirodenii şi de aur, se înălţa o lume deschisă în toate azimuturile, cu legende comune, cu valori comune, cu visuri ce se întâlneau deseori, dar se şi ciocneau la fel de des. Doamne, a fost un adevărat vulcan această zonă a Europei pe care stăpânii lumii, imperialii Occidentului şi Orientului, au nesocotit-o de prea multe ori.

         

Kazantzakis

Dragii mei prieteni balcanici, o să vă propun un joc al imaginaţiei. Să legăm în el numele unor scriitori celebri, a unor oameni cu totul speciali care au creat aici, au dat consistenţă legăturii dintre noi, trăsăturilor comune ale spaţiului balcanic originar.

          Pentru că sunt român, plec de la Anton Pann. Din secolul al XVIII-lea, de la Antonie Pantoleon Petroveanu, născut la Sliven, în Imperiul Otoman, pe la anii 1793-1797. Cunoscut ca Anton Pann, mare scriitor român al începuturilor, sinteză luminoasă a poeziei, muzicii, moralei, a filosofiei balcanice. Ce-o fi fost el cu adevărat doar Dumnezeu ştie. Amestec de sânge şi naţii, dar dincolo de asta, un mare poet al răsăriturilor literaturii româneşti şi al spiritului balcanic.
          De la el porneşte călătoria pe care v-o propun, peste punţile de aur ridicate în această parte de lume.
          Poate fi vorba de o poetă luminoasă născută în Bulgaria, Elisaveta Bagriana, de cea care ştia să asculte ca nimeni alta ploaia ce cădea peste Balcani.  Apoi sdespre pământul lovit de furtuni al fostei Iugoslavii. Spre Zagreb, unde am călătorit într-o primăvară şi mi-am amintit de o mare punte culturală, de romancierul Miroslav Krleza. Cel care a dăruit lumii Banchet în Blituania, o parabolă a dictaturilor şi a unei lumi care se îneacă în trădări şi conspiraţii. Apoi spre Belgradul lui Bronislav Nusić, dramaturgul născut în cartierul armânesc al oraşului, acel Caragiale al sârbilor, spre Skadarlija, cartierul boem unde se recitau poeme şi se bea rachiu de vin, apoi au căzut bombe şi a fost frig. Acolo mi-am amintit de Vasko Popa, pe jumătate român, de Adam Puslojić, pe jumătate român, de prieteni ai mei din Mehedinţi, jumătate sârbi, de Zăjcear, de cântecul dănacului babii Petra pe care-l auzeam în anii când eram elev la liceu la Turnu Severin.

         

Nazim Hikmet

Şi plec iar spre sud, spre Grecia lui Seferis, poetul care-mi plăcea atât în tinereţe. O iau către Creta fierbinte a lui Nikos Kazantzakis, fratele lui Zorba, cel care a scris un Raport către El Greco şi l-a văzut pe Hristos răstignit a doua oară. Ca să mă întorc apoi în munţii aspri ai Albaniei, sora noastră veche, să trec puntea marelui nostru Ismail Kadare, autorul unor poeme în proză de un tragism absolut care exprimă ca nimic altceva sufletul acestui popor mândru şi crucificat pe altarul istoriei. Generalul armatei moarte, o carte care a arătat Occidentului, la multe decenii după paginile lui Panait Istrati, adevărata faţă a Balcanilor.      

           Pot pleca liniştit spre Turcia, să aud versul lui Nazim Hikmet, răsculatul care a fost atât de aproape de România. Apoi, pe străzile de lângă Bosfor, pot să beau un ceai negru ori o cafea, să ascult marea, să mă duc după urmele străbunilor mei la Blacherne, biserica împăraţilor bizantini.
          Noi suntem de unde suntem, de unde ne-am născut, de unde au trăit şi au murit bătrânii noştri. Dar suntem, poate în aceeaşi măsură, din Balcanii eterni ai unei istorii şi ai unei geografii care ne va exprima şi ne va explica întotdeauna. Prin spaţiile comune, prin punţile de aur ale culturii, ale scrisului, ale muzicii, ale artei eterne.
          Aşa simt, aşa cred.
          
Nicolae Dan Fruntelată

Acad. Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române: „Mă declar un partizan al europenității Balcanilor”

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on Acad. Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române: „Mă declar un partizan al europenității Balcanilor”
Îmi face plăcere să vă aduc salutul Academiei Române cu prilejul împlinirii a două decenii de apariții neîntrerupte a revistei „Balcanii și Europa”, precum și al Academiei Internaționale de Studii Sud-Est Europene, care se ocupă de problematica acestei zone. „Balcanii și Europa” este, după știința mea, singura revistă din România care a primit o distincție din partea Academiei: „Meritul cultural”. 
 
Ați reușit, prin această revistă, să supliniți ceva ce România a pierdut:  leadership în acest spațiu, pe care țara noastră l-a avut pe vremea Regelui Ferdinand și a Regelui Carol I, când poziția țării era remarcabilă, apoi în „vremea bună” a regimului lui Ceaușescu, România pierzând apoi acest leadership. Și iată că ați venit și ați înlocuit acest gol cu un demers jurnalistic și cultural remarcabil. De altfel, în cartea mea „Cele două Europe” mă declar un partizan al europenității Balcanilor. 
Mai este ceva: Balcanii sunt calea prin care Europa este deschisă către viitor și către lumea Asiei. Iar faptul că sprijinul pe care îl aveți vine dintr-o zonă care se ocupă de Asia este foarte interesant din această perspectivă. 
„Balcanii și Europa” este o revistă care suplinește nevoia de cunoaștere pentru o zonă de care ne leagă o lungă și bogată istorie.
 

Pretenții absurde

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on Pretenții absurde
De multe ori auzim spunându-se, pe un ton revoltat, la finalul unei discuții: „Ce pretenții absurde!”. Desigur, absurdul nu ferește pe nimeni. Așa se face că am cules câteva mostre edificatoare din perimetrul diplomatic, care nu este scutit de solicitări ridicole. 
De pildă, detenția unei activiste din Arabia Saudită a generat un val de efecte și pretenții în relația cu… Canada. Astfel, în august 2018, Arabia Saudită îngheța comerțul cu statul nord-american, bloca importurile de grâne din această țară, expluza ambasadorul canadian și cerea studenților saudiți să se întoarcă acasă din această țară. Toate acestea ca urmare a „pretenției absurde” a Canadei de a fi eliberată activista Samar Badawi, care cere mai multe drepturi pentru femei în statul din Orient. „Este revoltător ca un stat să ne dea lecții. La o adică, ce ar fi dacă am cere și noi imperativ și imediat independența Quebec-ului și asigurarea de drepturi egale cu ale canadienilor pentru indienii nativi din această țară? Canada ne vorbește de parcă am fi o țară babanieră!”, a afirmat ministrul de Externe saudit Adel al-Jubeir. 
 
 
Și FIFA, la rândul său, se înscrie în această categorie a cererilor exagerate. Există un motiv pentru care orașele americane nu s-au înghesuit să concureze pentru găzduirea Cupei Mondiale din 2026: pretențiile FIFA. Astfel, forul mondial al fotbalului a cerut, printre altele, scutiri masive de taxe de la guvernele statelor-gazdă, asumarea responsabilităății exclusive de către acestea pentru toate aspectele desfășurării competiției, inclusiv costurile financiare, precum și scutirea de taxe pentru muncitorii și personalul desemnat pentru Cupa Mondială.
O altă mostră de solicitare care a stârnit reacții urmate de mari controverse este nivelul pensiei cetățenilor greci. În anul 2015, premierul de atunci al țării, Alexis Tsipras, a considerat lista de condiții de acordare a împrumuturilor FMI ca fiind „pretenții absurde”. Oficialul grec a menționat preconizatele tăieri de pensii. Trebuie menționat faptul că un pensionar grec în vârstă de 56 de ani primește o pensie medie de peste 720 de euro…
Uneori, pretenții absurde sunt identificate și în afara lumii diplomatice, cum ar fi, de pildă, întocmirea de contracte prenupțiale cu „surprize”. Mai mulți avocați din lumea bogaților au declarat, sub protecția anonimatului, că în cazul contractelor prenupțiale, surprizele pretențiilor se țin lanț. Astfel, există înțelegeri prin care soțul este obligat să nu depășească greutatea corporală de 81,6 kilograme, în caz contrar „fiind obligat să plătească 5.000 de dolari pe an pentru fiecare 453 de grame în plus”. Sau un alt soț a fost de acord să plătească soției o sumă suplimentară în fiecare an pentru ca aceasta să-i permită să aibă aventuri, iar un altul s-a angajat să dea bani în plus la divorț cu condiția să-și de acordul pentru viitorii parteneri ai fostei sale soții. Nu lipsesc contractele prenupțiale în care soțul îi cere soției „să piardă greutatea acumulată în timpul sarcinii în maximum zece luni”…  
 
Carol Roman