NUMARUL
199-200

Xi, Putin, Trump. Un triunghi ale cărui rivalități – sau apropieri – modelează primele decenii ale secolului XXI” – constată cotidianul francez „Les Echos”, care subliniază, ca element comun al celor trei lideri, preeminența acordată factorului național: „visul chinez”, „patriotismul rusesc”, „America First”. 

Primul ministru al Indiei, Narendra Modi, susține dezvoltarea viitoare a țării prin conectarea cu mari puteri economice

Aceste trei țări, adăugă cotidianul elvețian „Le Temps”, „sunt angajate într-o competiție aprigă pe trei planuri: economic, diplomatico-politic și militar. (…) În triunghiul strategic Washington-Moscova- Beijing, ultimele două capitale se poziționează ca rivale ale SUA, cărora le contestă predominanța în cadrul ordinii mondiale”.


Într-o viziune preocupantă, raportul anual mondial din 2018 asupra sistemului economic și strategiilor (ramses), elaborat de institutul francez IFRI, aprecia că „după două decenii de visuri universaliste, lumea puterii revine. Dar o lume diversă, spartă, căreia cu greu îi deslușești logica de organizare”. Într-o lume a puterii, protagoniștii sunt superputerile. În primul rând, Statele Unite, „cu forța lor „neegalată (cum o califică politologul Dominique David), ceea ce înseamnă forță economică, forță de atracție culturală universală, forța dolarului, forță diplomatică și militară, forță tehnologică. Dar și limite: îndoială de sine, dependență de actori externi, caracterul limitat al eficacității militare. De aici, președinți precum «cow-boy»-ul Bush, ezitantul Obama, imprevizibilul Trump”, cum îi etichetează același autor francez. Însă o putere centrală, referențială și care va rămâne mult timp în zonele decisive ale planetei. 

Revine, ca mare putere, Rusia, după dezmembrarea URSS. Federația Rusă își recuperează din pozițiile de prim rang pierdute la încheierea „războiului rece” și valorifică oportunitățile de sporire a ponderii sale mondiale. Dar și ea prezintă vulnerabilități în economie și modernizare tehnologică.

În Asia, se afirmă o nouă superputere, China, despre care comentatorii occidentali cei mai sceptici se întreabă care îi vor fi direcția și soliditatea în viitor. Afirmarea vertiginoasă a Chinei în domeniile economic, diplomatic și militar își găsește astăzi materializarea în proiectul transcontinental al Noului Drum al Mătăsii.

Într-o lume structurată geopolitic și geostrategic de acest triunghi, se manifestă și multilateralismul datorat unor mari puteri emergente, precum Arabia Saudită, Turcia, Iran, Indonezia, Brazilia, Africa de Sud, Nigeria etc., care își sporesc ponderea în plan regional și dincolo de el. Cu trei poli de putere și multilateralism, echilibrul de securitate globală întârzie să se așeze într-o paradigmă de stabilitate rezonabilă. 

Cel mai recent exemplu în acest sens îl oferă noua configurație a raporturilor strategice la nivel geopolitic planetar. Președintele Vladimir Putin a anunțat, la Forumul Valdai, din această toamnă, că Rusia acordă ajutor Chinei la crearea unui sistem de atac cu rachete. Până în prezent, numai Statele Unite și Rusia aveau un asemenea sistem. Oricum, triunghiul strategic global, care își află originile în programele elaborate de președintele Nixon și consilierul său Kissinger în timpul „războiului rece”, a fost multă vreme dezechilibrat, din cauza asimetriei capacităților militare ale celor două superputeri (net superioare), pe de o parte, și ale Chinei, pe de altă parte. De câțiva ani însă, remarcă expertul australian Bobo Lo, conceptul acestui triunghi se reconfigurează prin prisma percepției că „din toamna lui 2008, cele trei țări sunt mai egale ca oricând” (prin eșecurile Americii în Irak, Afganistan etc., revenirea Rusiei și ascensiunea Chinei).

Care sunt astăzi așteptările celor trei centri de putere de la acest triunghi strategic?

În politica Rusiei de restabilire a statutului său de superputere, ca și de actor inconturnabil în gestionarea problemelor internaționale și de afirmare în sfera sa de interese privilegiate, Moscova vede în China aliatul cel mai apropiat în contracararea hegemoniei americane. Moscova, subliniază comentatori occidentali, urmărește în perspectivă să devină un al treilea pol al lumii emergente multipolare/tripolare. Ea își va menține o identitate strategică distinctă, independența, păstrând un echilibru între SUA și China și rămânând partener esențial și egal pentru cei doi. (Un handicap pentru această politică este dezechilibrul crescând din relațiile ruso-chineze). 

Președintele Braziliei, Jair Bolsonaro, dorește o evoluție statală după modelul Administrației Trump

În accepția politologului Alfred Rushimba, „China este conștientă de aprehensiunile pe care le generează ascensiunea și ambițiile sale. Ca urmare, Beijingul se preocupă consecvent de legăturile sale și cu Occidentul, și cu Orientul, și cu lumea dezvoltată, și cu cea în curs de dezvoltare, iar triunghiul strategic pare, în acest context, prea îngust și restrictiv”


Pentru politologii ruși Serghei Karaganov și Dmitri Suslov, noua ordine mondială va realiza un echilibru prin conlucrare-confruntare între superputeri. Previziunea lor este că o nouă ordine ar avea șanse abia în deceniile 2030-2040. Oricum, dominația mondială de 500 de ani a Occidentului (mai întâi Europa, apoi SUA și aliații lor) este în declin cert. La mijlocul secolului XX, challengerii SUA – URSS, iar apoi și China – au produs arma nucleară și „Vestul a pierdut supremația în jumătate de lume”. Momentul 1991-2007 a fost unul „unipolar” (american), după care însă „fiecare domeniu a devenit obiect de dispută – în aer, terestru, maritim, spațial și ciberspatial”, conform aprecierii Strategiei Naționale de Apărare a SUA din 2018. 

Un alt analist de notorietate, Feodor Lukianov, introduce în discuție un alt factor important, în ascendență: statele emergente. După aprecierea sa, „o confruntare structurală, de tipul celei care a marcat epoca de după cel de-Al Doilea Război Mondial și până aproape de sfârșitul secolului al XX-lea, nu va mai fi”. Și aceasta, nu în ultimul rând, întrucât caracteristica situației actuale, spre deosebire de cea existentă în timpul „războiului rece”, constă în faptul că „noii jucători nu se grăbesc să decidă cu cine sunt – cu SUA, cu Rusia sau cu altcineva. Ei vor să joace un rol independent. Brazilia, Iran, India, China, SUA, Rusia și țările europene văd în mod diferit cum trebuie să arate lumea”

 „Noua” ordine mondială, care înseamnă în primul rând stabilitate și un coeficient rezonabil de previzibilitate, se prefigurează ca un construct mult mai complex, cu mai mulți actori și o problematică mult mai încărcată decât oricând în trecut.

Corneliu Vlad