NUMARUL
199-200

Mai în glumă mai în serios

Coperta

Reporter: editura December - 3 - 2019
Pe atunci, prin anii ’60, se tipărea într-un tiraj mediu – 100.000 de exemplare – „Almanahul Femeii”, al cărui redactor șef, colaborator extern eram, deși lucram la ziarul de tineret. Împreună cu două doamne pensionare, ne întâlneam în după-amieze încinse de vară și reușeam ca în două luni să trimitem Almanahul la tipar. Era una dintre puținele publicații ceva mai excentrice, cu pagini de modă (deși în loc de modele erau „copertate” tinere muncitoare, ce-i drept, drăguțe, insuficient însă, pe care arta fotografului Tomescu le înnobila și încerca să le dea un aer de minimă modernitate, atât cât se permitea). 

În acea vară a anului ’66, am izbutit să reunim în paginile „Almanahului Femeii” semnături „tari”: Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Tudor Mușatescu, Miron Radu Paraschivescu, Nichita Stănescu, Ion Brad, Nina Cassian ș.a. Nu-mi propun să relatez cum au fost obținute respectivele articole, în orice caz, ca în toate situațiile similare și în toate timpurile, oferta bănească a jucat un anume rol. 

Când tocmai ne băteam capul cu macheta, fericiți că strânseserăm asemenea semnături, și ne întrebam pe cine să punem pe copertă, mi-a venit deodată, o idee. Și fără să mă consult cu cineva, am dat un telefon la Secția externă de la CC, unde-și uneau elanurile novatoare doi prieteni buni de-ai mei, foști colegi la „Scânteia tineretului”, Ștefan Andrei, șef, și Titi Vasiliu, adjunct, împreună cu care terminasem la seral ultimele clase de liceu, și ne știam bine. Mai amintesc că în climatul politic al momentului trăiam o anume destindere.

– Dragă Andrei, știu că Violeta, soția ta, a început să fie distribuită mai ca lumea la teatrul „Lucia Sturza Bulandra”. Ce-ar fi să o punem pe copertă la „Almanahul Femeii”?

A stat puțin în cumpănă, după care a învins tentația.

– Da… de ce nu… dar nu ceri aprobare?

– De ce să cer? Este o tânără artistă, agreată de public. Care e problema?

– Bine, bine… dacă te încumeți.

A doua zi după-amiază, fotograful ne-a adus câteva imagini splendide ale frumoasei Violeta Andrei. Omul se orientase: îi strânsese cu o bentiță bogata-i podoabă capilară, conturând un chip frumos, însă cuminte și modest. 

Și am fost întrebat de Maria Ciocan, secretar la CNF, o femeie cu trăsături clasice dace, admirabilă prin calmul și echilibrul ei în toate prilejurile:

– Pe cine punem pe copertă?

– O tânără artistă… apreciată.

– De unde e?… Adică, cine a recomandat-o?

– Cei de la secția externă a CC-ului.

– Aha… E bine… s-a declarat mulțumită. 

Nu mințisem, spusesem numai adevăruri.

A zâmbit imperturbabil, nu știu de ce. N-am dat vreo importanță, deoarece surâsul acela prietenos îi apărea pe față mai întotdeauna.

Imaginea coperții a fost prelucrată tehnic și iată-ne în faza finală a tiparului.

Eram convins că am „dus-o”…

Dar… chiar cu o zi înainte de tipărire, M.C. m-a invitat la dânsa în birou și mi-a sugerat, cu același glas egal dintotdeauna, să notez numele artistei undeva, periferic, cât se poate de mic și de invizibil. Am tresărit și am privit-o în ochi. Zâmbea șiret. Înțelesese despre cine era vorba. Am aprobat-o din ochi, fără să scot vreo vorbuliță.

– E mai bine… pentru toți… 

Femeia își asuma, la rândul ei, o răspundere, deoarece coordona la CNF editarea și conținutul publicațiilor.

Almanahul a apărut cu copertă celofanată și a fost trimis mai întâi, potrivit cutumei, la Cabinetul 1, la secretarii CC-ului, la secții etc., etc. Abia după primirea acceptului aveai voie să începi difuzarea.

Și a trecut o zi, două, cinci. Nimeni nu zicea nimic. Almanahul zăcea nedifuzat. S-a dat telefon la Secția de presă, de unde ni s-a transmis să nu ne grăbim, că mai avem de aflat un răspuns. „Nu l-a văzut încă tovarășa Ceaușescu… mai stați, nu vă grăbiți”.

A doua zi de dimineață, tunete și fulgere : „Ce caută o artistă pe coperta unui almanah al femeii, când țara este plină de harnice muncitoare și cooperatoare ?”. Dar de fapt, alta era pricina. „Toarșa” o recunoscuse pe Violeta Andrei și făcuse crize când a remarcat că pe coperta unei publicații cu tiraj de masă se afla altcineva, și nu cineva oarecare, ci soția lui Ștefan Andrei, șef de secție la CC și care, pe deasupra, mai avea și nesocotința să fie și artistă, și frumoasă, pe când… mă rog, ce să mai discutăm.

– Să fie oprit almanahul, spălați-vă cu el pe cap, a venit sentința dură. Cu alte cuvinte, să fie dat la topit.

– Faceți ce se spune… cum știți!, a venit și avizul, parcă în doi peri, cu subînțeles, al Secției de presă, de la Petru Ispas. 

Și pentru a n-a oară, a trebuit să ne descurcăm. Au fost expediate, discret, coletele cu Almanahul Femeii 1966 la comitetele județene de femei, care au absorbit tirajul în câteva zile. „Lenuța”, ocupată cu treburi importante – încă de-atunci începuse să-l încalece pe soț – a uitat de tărășenie și nu s-a mai interesat. În schimb, Ștefan Andrei a simțit pe propria-i piele furia viitoarei academiciene; și nu numai el, ci și Violeta, trecută ani de zile pe linie moartă…

Ce îndrăzneală – o artistă, soția unui subaltern, alcineva să se lăfăie pe coperta unui almanah al femeii!


Carol Roman