NUMARUL
197-198

Editorial

Speranțe deșarte

Reporter: editura July - 15 - 2019
Odată cu înscăunarea României în fruntea Consiliului Uniunii Europene, pentru o perioadă limitată, pe drept sau pe nedrept am crezut că au sporit șansele țării noastre de a rezolva problemele refugiaților intrați ilegal în țara noastră și despre al căror număr nu se prea aduce vorba. Iar în al doilea rând, au existat speranțe că România, după atâtea eforturi, materiale și tehnice, făcute pentru a corespunde normelor existente accederii în Spațiul Schengen – deși descriminatoriu prin regimul special aplicat – va trece cu bine și acest examen. Ne-am agitat, în toate discuțiile referitoare la spațiul de liberă circulație, crezând că legitimitatea de a ne afla în fruntea Consiliului Europei ne va ajuta la ceva. Și totuși, așteptările noastre nu au fost răsplătite după cum am fi dorit. Un vot negativ meschin ne-a plasat mai departe pe banca repetenților.

Carol Roman

Ne vom referi apoi la problema migranților, a miilor de oameni refugiați din Africa de Nord ce au traversat disperați apele Mediteranei, care au cauzat adesea multe victime. O cifră a fost vehiculată oficial pentru România: va trebui să facă față, în cele din urmă, susținerii a 1.700 de refugiați, deși condițiile existente în țară erau vitrege încă de pe atunci, din cauza dezlănțuirii naturii în nordul țării. Am mai adăuga și faptul că în anul 2015, Uniunea Europeană a stabilit anumite măsuri care nu țineau seama în primul rând de dorința statelor membre de a primi un număr mai mare sau mai mic de refugiați, ceea ce a determinat un val de reacții de respingere în Marea Britanie, Ungaria, Slovacia, Austria ș.a. România urma să primească acești năpăstuiți în timp ce miile de victime de la noi se aflau într-o situație grea, în urma dezastrului cauzat de ploi torențiale și de grindină. 


Și a venit anul 2019, ce a adus „Pactul ONU pe migrație”, încheiat la Marakesh, în Maroc, care a fost semnat de 160 de țări și a stabilit o serie de principii referitoare la refugiați. România, deși declarativ a fost de acord, s-a abținut să semneze documentul. Problema cea mai disputată care continuă să existe: statele stabilesc singure politicile publice legate de migrație și decid ce înseamnă, pe teritoriul fiecăruia, „migrație legală” respectiv „migrație ilegală”, dar și „garantarea drepturilor omului”? Pactul realizează o reglementare internațională a migrației, mai mult din punct de vedere legislativ. Unicul său scop este acela de a evita atât migrația în masă, cât și tragediile din Mediterana. Pe scurt, la Marakesh nu a fost dezbătută în fond problematica stăvilirii emigrației și a reducerii tragediilor a mii și mii de oameni, ci a stabilit o seamă de principii poate plăcute auzului, dar fără vreun caracter obligatoriu.

La ora actuală, țările Uniunii Europene negociază de fiecare dată când sosește o ambarcațiune cu migranți. S-a ajuns până acolo încât să izbucnească certuri pentru fiecare vas salvat, legate de repartizarea migranților. De aceea, la ordinea zilei își face tot mai mult loc ideea necesității adoptării unui mecanism de distribuire pe care să-l accepte cât mai multe țări. Acest mecanism ar urma să fie valabil până la intrarea în vigoare a așa-numitului Acord Dublin, care ar reglementa responsabilitatea țărilor UE în cazul procedurilor de azil. Discuțiile continuă fără prea multe succese, iar multe țări nici nu participă la aceste dezbateri. Cancelariile unor state din blocul comunitar susțin că acest proces nu are șanse să fie rezolvat decât abia din toamna acestui an, când noul Parlament European își va prelua atribuțiile. 

Deci…


Carol Roman