Triunghiul planetar al momentului: America-China-Rusia
Relațiile dintre Rusia și Statele Unite, care au monopolizat decenii de-a rândul, după război, capul de afiș al vieții internaționale și, de fapt, au modelat chipul lumii postbelice, dar au și asigurat/periclitat pacea și securitatea mondială, nu mai dau astăzi, doar ele, tonul și direcția mersului evenimentelor pe glob. Până la prăbușirea sistemului suprastatal comunist în Europa și dezmembrarea URSS (iar după unii și încheierea „războiului rece”), Washingtonul și Moscova dominau absolut sinergiile globale, de la definirea (și disputarea) sferelor lor de influență și „echilibrul terorii” bazat pe „distrugerea reciproc asigurată” prin arma nucleară, până la gestionarea problemelor mondiale, regionale, naționale etc. din orice punct de pe glob care prezenta interes. Astăzi, cele două superputeri canonice își mențin preeminența globală în ce privește echilibrul de securitate planetar, prin capacitățile lor racheto-nucleare incomparabil mai redutabile decât ale tuturor celorlalte state posesoare de asemenea arme, dar și prin proiectarea puterii lor politico-diplomatice și prin forța lor de negociere, care nu și-au pierdut (încă?) supremația.
Dar unul dintre paradoxurile, tot mai multe, ale lumii de azi este că, deși devine tot mai interdependentă, globalizată, mondializată, interconectată, lumea prezintă, în același timp, un grad de labilitate, imprevizibilitate și chiar instabilitate, destructurare (pe mari zone ale planetei) fără precedent în istoria modernă. Bipolarismului sovieto-american i-a urmat efemera unipolaritate americană (care avea să fie însă amendată de însuși președintele SUA, Donald Trump, prin sloganul „America First”), pentru ca starea de fapt „la zi” a vieții internaționale să fie calificată astăzi cât mai felurit. Tot mai mult se invocă „triunghiul planetar” SUA-China-Rusia, dar alții vorbesc și de un eventual „trapez” (cu India) sau, poate mai potrivit, de o perioada (prelungită) de căutare a unei noi paradigme planetare a echilibrului de forțe. Și totuși, unde se plasează, în acest tablou mișcător, relația ruso-americană?
Președintele Donald Trump a trecut de jumătatea primului său mandat la Casă Albă, președintele Vladimir Putin a fost reconfirmat, prin vot, pentru a treia oară, lider suprem al Rusiei, dar în ciuda bunăvoinței public exprimată de către fiecare dintre cei doi și a întâlnirii lor de la Helsinki, din vara trecută, a cărei cordialitate i-a siderat pe nostalgicii „războiului rece”, relațiile ruso-americane ajunseseră mai aproape ca oricând de limita înghețului, după marile răsturnări geopolitice din 1989-1991.
În viziune istorică și geopolitică, situația pare mai degrabă, și de data aceasta, paradoxală. Statele Unite n-ar avea de ce „să poarte pică” Rusiei (deși o face „revizionistă”). Prin dezmembrarea URSS, America a devenit (temporar) hegemonul de necontestat al lumii, iar apoi superputerea preeminentă în triunghiul planetar de putere SUA-Rusia-China (îndeosebi prin atuurile sale economice și cibernetice). NATO și UE, instituții-vârf de lance ale Occidentului (condus de SUA) s-au extins spre Est, în fosta sferă de influență și dominație sovietică, ba chiar a încercat, dar fără succes (deocamdată?) să coopteze în instituțiile europene și euroatlantice foste republici unionale sovietice (Georgia, Ucraina, R. Moldova), însă nu a reușit decât cu statele baltice. După președințiile dezastruoase ale lui Gorbaciov și Elțîn, premierul/președintele Putin a stopat prăbușirea noii Rusii, i-a reconfirmat statutul de superputere mondială politico-diplomatică și militară (nu și economică), iar în 2007, la Conferința pentru securitate de la München, a condamnat lumea unipolară și apropierea „forțelor avansate ale NATO” de frontierele Rusiei, a specificat că există o „linie roșie” peste care nu se poate trece și a cerut ca țara sa să fie tratată în mod demn de partenerii externi. Un discurs care a prefigurat, în felul lui, reaprinderea vechiului „război rece” sau izbucnirea altuia, nou, căruia avea să i se zică și „hibrid”. În anii care au urmat, confruntarea n-a mai fost însă una precis structurată Occident-Rusia sau Vest-Est, ci una ruso-americană, cu aliați mai degrabă conjuncturali de o parte și de alta. Dar Washingtonul, oficial, în ciuda faptului că proclamă victoria sa în „războiul rece”, ezită sau evită să normalizeze relațiile cu fostul rival Moscova, ba, mai mult, îndeosebi odată cu instalarea la Casa Albă a președintelui Donald Trump, a luat amploare un curent sonor anti-Putin și antirusesc, care a înglobat democrații sprijinitori ai doamnei Clinton, sectoare importante ale media, ONG-uri din rețeaua Sörös etc. S-a instalat astfel un climat deloc prielnic relansării relațiilor ruso-americane, mai ales că ancheta prelungită (dar sterilă) a procurorului Mueller asupra presupuselor relații între echipa electorală a candidatului Trump si „oamenii Kremlinului” a blocat, practic, tentativele de dialog Moscova-Washington.
Eșecul scenariului „Rusiagate”, dar mai ales marile sfidări cărora trebuie să le facă față nu numai cei doi protagoniști ai scenei mondiale, ci, în general, omenirea de azi, fac din ce în ce mai presantă normalizarea relațiilor lor și reluarea dialogului constructiv, fie el bilateral sau extins. Pe eșichierul mondial, observă politologul rus D. Suslov, se desfășoară o confruntare foarte vie, dar pe termen scurt, între SUA și Rusia, una mai redusă ca intensitate, dar de durată și de natură strategică între SUA și China și, în sfârșit, un parteneriat (nu alianță) de un tip fără precedent între mari puteri, între Rusia și China. Pe termen scurt și mediu, apreciază autorul rus, politica de confruntare cu Rusia și China va rămâne un element central al politicii externe americane. Consensul bipartizan al acestei orientări ar fi că democrații vor „să pedepsească Moscova pentru alegerea lui Trump”, iar republicanii au mizat pe o poziție comună cu Rusia față de China, ceea ce nu le-a reușit. D. Suslov creditează ideea unui nou „război rece” ruso-american și îl definește: „Relații puternic conflictuale în care cele două părți mizează mai degrabă pe victorie decât pe compromis și reconciliere; o confruntare care se va încheia probabil doar când una dintre părți sau amândouă va/vor opera o transformare fundamentală a politicii externe și a rolului propriu în sistemul internațional”. Între timp, însă, cei doi vor evita confruntările militare directe. Mai mult, după 2025, Statele Unite vor căuta să se apropie de Rusia, pentru a „îndigui” împreună China – susține politologul rus. Și Konstantin Remciuhov, redactor șef la „Nezavisimaia Gazeta”, crede că „americanii încep să-și spună că poate nu e atât de înțelept să împingă Rusia în brațele Beijingului”.
Conlucrarea ruso-americană pe teme globale ar fi reciproc utilă, apreciază strategul american Christopher Th. Coonen, care enumeră ca puncte de interes comun Iranul, Siria, Coreea, relațiile cu UE și cu China, dezarmarea, antiterorismul, iar ca puncte divergente (totuși!) Ucraina, retragerea din tratate de dezarmare, Venezuela și altele. Oricum, politica SUA față de Rusia e mult mai greu de definit, nu doar din cauza stilului imprevizibil al președintelui Trump, ci și din simplul fapt că, până acum cel puțin, o asemenea politică nu a prea avut putința să se exprime altfel decât prin sancțiuni și alte măsuri punitive. Se poate însă afirma la sigur că abordarea președintelui Trump va fi una pragmatică, așa cum obișnuiește în general. În ce o privește, Moscova, deși rămâne foarte reticentă la indiciile abia perceptibile de speranță ale Washingtonului, ar fi prompt receptivă la reactivarea relațiilor bilaterale. Oficialii ruși repetă, de altfel, cu fiecare prilej că „mingea e în terenul Washingtonului”.
În luna mai, după câteva tentative nefinalizate de summit bilateral, Moscova și Washingtonul au fixat un nou jalon pentru un proiectat tête-à-tête Trump-Putin la reuniunea G-20 din luna iunie, de la Osaka. Președinții Trump și Putin au multe să-și vorbească, de altfel au și făcut-o deja, de câteva ori, prin convorbiri telefonice prelungite, după precedenta lor întâlnire de la Helsinki, din vara lui 2018, pe care presa occidentală (și îndeosebi cea americană) au stigmatizat-o ca pe o adevărată „capitulare totală și necondiționată” a Americii în fața Rusiei. Dar concluziile raportului Mueller asupra pretinselor ingerințe ale Kremlinului în influențarea prezidențialelor care l-au instalat pe Donald Trump la Casă Albă au mai temperat furia anti-Trump și rusofobia care tindeau spre paroxism, astfel încât se poate spera, în sfârșit, la o reînnodare a dialogului bilateral ruso-american. „Îl voi întâlni pe președintele Putin”, declara la Washington președintele Trump ziariștilor, iar a doua zi, la Soci, președintele Putin reamintea secretarului de stat american Mike Pompeo disponibilitatea Moscovei de restabilire integrală a relațiilor bilaterale. Președintele Rusiei declara că țara sa și SUA au interese comune în menținerea stabilității strategice, neproliferarea armelor de distrugere în masă, soluționarea crizelor regionale, lupta împotriva criminalității organizate, combaterea problemelor ecologice și a sărăciei, cooperarea în domeniul economic.
Concluzia ar fi că un summit ruso-american este obligatoriu, dar când, unde și cu ce agendă rămâne încă de văzut.
Corneliu Vlad
