NUMARUL
197-198
Chiar în aceste zile trăim cu impresia că mergem pe o sârmă subţire – subţirică și care, pe deasupra mai este și încinsă. Dar mersul pe sârmă este o veche îndeletnicire românească. Nu cred să existe vreo familie care să nu fi străbătut drumul Golgotei pe o sârmă întinsă, gata să plesnească. Unii s-au împiedicat și poate că și astăzi mai atârnă suspendaţi de sârmă; alţii, cei suspicioși ca și cei păţiţi, alunecă cu pași întinși și mărunţi, calculaţi, se mai împiedică, sunt gata să fie înghiţiţi de hău, dar scapă și tot așa, tot așa…

Carol Roman

Şi n-ar trebui să ne mirăm că românii au renume în materie de mers pe sârmă. Nu o dată circarii noștri au primit marele premiu mondial la festivalul internaţional al circurilor de la Monte Carlo. Întreaga lume s-a uimit în faţa virtuoșilor ce fac ca sârma să se cutremure sub pașii lor.


Întrebat, careva dintre aceștia, de unde provine sfidarea sârmei pe care ei o supun bezmetic, acesta a răspuns simplu, sec: „demult de tot, din străbunic-bunic-tată-fiu, suntem învăţaţi să mergem pe sârmă. Altfel nu am fi răzbit.”

Istoria sârmei încinse pe care pășim eroic în ultimii ani este plină de strălucite pilde. Să începem cu anul 2006, de când debutează o altă poveste a noastră, care ne-a fi purtat pe un tărâm de vis. Peste noapte, cât ai clipi, s-a izbutit ca o ţară debusolată, cu derapaje periculoase de pe linia tramvaiului european, cu mulţi nemâncaţi și neșcoliţi, cu mulţime de suferinzi de boli și de bani, cu șmecheri și puturoși, cu palavragii, tupeiști și sceptici, să se transforme cât ai bate din palme. Acum avem mai mulţi sătui, școliţi și tămăduiţi, mai puţini lefteri, o sumedenie de onești și harnici, mamă-mamă! Economia a devenit vijelioasă, statisticile urcă vesele. Acesta ar fi „registrul” oficial. 

Numai că acest adevărat miracol a avut loc sub ochii noștri fără ca noi să sesizăm. Dar oamenii, oamenii, ce gândesc? Îi ascultă, oare, cineva cu adevărat pe ei, cei din blocurile înseriate, din săli de așteptare sau de audienţă pe la cozi la spitale, farmacii sau administraţii financiare, ca altădată, pe nenorociţii din cartiere desfundate de la margine de București ori din case inundate? 

Înclinăm să credem în gluma britanicului Graham Watson, care relata că dacă astăzi Dumnezeu i-ar spune lui Noe să construiască o arcă și acesta ar trăi într-un stat european l-ar găsi pe Noe plângând. I-ar explica atunci Creatorului că i-a fost imposibil să construiască arca. „Trebuia să obţin autorizaţie de la administraţia de sector, alta de mediu, o autorizaţie de la pompieri, una pentru tăierea copacilor, apoi ar fi trebuit să demonstrez că animalele pe care le-ar avea în zestre au suficient spaţiu pe arcă, le asigur căldura și nevoile în condiţii de igienă și nu le încalc drepturile; iar, mai înainte, ar fi trebuit, în mod obligatoriu să fac un studiu de impact vizat și supervizat de te miri cine”, i-ar spune Noe lui Dumnezeu, potrivit lui Graham Watson. 

Şi astăzi, ca și în urmă cu ani, lumea dorește să trăiască mai bine și se uită fascinată la tot felul de programe binevoitoare, ce apar în fiecare zi, iar până una alta, milioane dintre noi își caută norocul departe de ţară. Pentru cei rămași loco se sădesc speranţe, se fac promisiuni, se sugerează un viitor asigurat, adesea cu vorbe inspirate din zestrea conului Caragiale… „dar, până una-alta, ce ne facem cu cheltuielile diurne, tot mai piperate, deși ne pică și nouă câte ceva din măririle de salarii castrate însă de noile impozite pornite la deal”, se neliniștește votantul, cetăţean neturmentat.

Ce am vrut să spunem? Nimic grav, ci, puși pe năzbâtii, spovedindu-ne în aceste rânduri, am apucat, totuși, pe calea speranţei și am mai glumit și noi, căci așa stă bine unei mărturii la sfârșit de an.

Carol Roman